„Sindromul” Kutusov și „cultura rivalității servile” din societatea rusă. Explicațiile unui istoric

Feldmareșalul Mihail Illarionovici Goleniscev-Kutuzov ocupă un loc important în înțelegerea noastră despre armata rusă, atât datorită reprezentărilor sale burtoase și grizonate din versiunile cinematografice ale filmului „Război și pace”, cât și datorită portretului literar al lui Tolstoi. Pentru rușii înșiși, Kutuzov este un gigant mitic, o proiecție mamut a id-ului național, la fel de sufletist și vulnerabil, dar solid și în cele din urmă triumfător.

Numele lui Kutuzov este binecunoscut istoricilor, pasionaților de istorie și fanilor lui Tolstoi. Pentru mulți alții, în special în afara Europei, nu înseamnă nimic. Dar el și povestea vieții sale au o reală importanță globală astăzi, având în vedere ceea ce se întâmplă în Rusia și Ucraina. Povestea vieții sale oferă profanilor multe informații lămuritoare despre originile și natura invaziei Rusiei în Ucraina – și despre subperformanța dezastruoasă, aproape caricaturală, a forțelor rusești în desfășurarea acesteia.

La două secole de la moartea sa, Kutuzov rămâne o figură extrem de controversată. Deși a fost neîntrecut și curajos pe câmpul de luptă, a fost un curtezan încruntat, căruia îi lipsea curajul de a-și exprima opinia în prezența superiorilor, chiar dacă asta însemna să accepte distrugerea armatei sale, așa cum s-a întâmplat în 1805 la Austerlitz. Putea fi extraordinar de activ și de eficient, dar era mai apropiat ca dispoziție de Oblomov, celebrul personaj indolent din romanul din secolul al XIX-lea al lui Ivan Goncearov.

Kutuzov avea o abundență de trăsături de caracter neatractive: dispreț total față de adevăr, lăcomie sordidă pentru bani, libertinaj, misoginie și egocentrism copleșitor. Cu toate acestea, a fost un soț și un tată iubitor și un lider plin de compasiune, capabil să inspire oamenii prin exemplul său, așa cum a demonstrat prin faptul că era neobișnuit de preocupat de condițiile de trai ale soldaților săi.

OMUL, ENIGMA

Într-o nouă biografie remarcabilă, istoricul Alexander Mikaberidze se bazează pe un corpus impresionant de surse arhivistice și secundare pentru a aborda toate aceste contradicții într-un mod corect. O astfel de abordare este foarte binevenită, având în vedere partizanatul feroce al majorității biografiilor anterioare despre Kutuzov. În măsura în care Kutuzov rămâne un personaj evaziv, nu este vina lui Mikaberidze. Bătrâna vulpe rusă știa cum să își acopere urma de orice câine de vânătoare.

Mulțumită lui Mikaberidze, profesor la Louisiana State University, toate dovezile de primă mână disponibile au fost, în sfârșit, prezentate clar, iar pentru aceasta merită recunoștința tuturor celor interesați de istoria militară rusă și de istoria Rusiei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Cartea sa este deosebit de valoroasă pentru cei care caută să înțeleagă evenimentele-cheie din 1812, care au dus nu numai la înfrângerea lui Napoleon, ci și la remodelarea Europei și la prima mare intruziune a puterii militare rusești în inima continentului.

Ceea ce este chiar mai de neînțeles decât adevăratul caracter al lui Kutuzov este rolul pe care l-a jucat în evenimentele pentru care este celebru. Rolul lui Kutuzov în războaiele Rusiei din secolul al XVIII-lea, în special în cele împotriva Imperiului Otoman din Balcani, este bine cunoscut de istorici și este de necontestat. Însă comportamentul său în timpul confruntărilor cu Napoleon rămâne derutant. Oficial, el a fost la comanda generală a forțelor aliate austro-ruse la Austerlitz în 1805, dar nu a avut niciun efect asupra cursului bătăliei. Ar fi putut la fel de bine să fie în altă parte.

Kutuzov a înțeles că Napoleon se grăbea, după ce își întinsese liniile de comunicații până la punctul în care acestea puteau fi tăiate în orice moment dacă armata Prusiei se alătura aliaților, așa cum promisese. Prin urmare, a vrut să se retragă și să-l atragă pe Napoleon să-și întindă liniile și mai mult, câștigând timp pentru ca Prusia să acționeze. Dar nu a făcut niciun efort pentru a se opune celor care propuneau o altă cale de acțiune. Printre aceștia se numărau generalul Franz von Weyrother, șeful de stat major austriac, tinerii neexperimentați și dornici de luptă care îl înconjurau pe țarul Alexandru I și Alexandru însuși, care visa să își conducă trupele spre o victorie glorioasă.

Este adevărat că un suveran nu poate fi nesocotit. Dar atunci când țarul a respins strategia lui Kutuzov, mareșalul a răspuns simplu: „Maiestate, de acum înainte ar trebui să comandați armata așa cum doriți”. Kutuzov nu a luat atitudine, nu a amenințat că va demisiona și nici nu a renunțat efectiv la postul său. Pur și simplu a privit cum armata aflată sub comanda sa a fost distrusă de Napoleon. Pasivitatea sa – unii au spus că era o supunere timorată – i-a uimit pe generalii mai experimentați din armata rusă, care nu-i puteau înțelege comportamentul.

Kutuzov l-ar fi înfuriat cu siguranță pe Alexandru dacă ar fi luat o poziție hotărâtă sau ar fi demisionat. Dar, din cauza consimțământului său, bătălia a fost o debandadă pentru care a fost învinovățit pe scară largă. Avea să petreacă următorii șapte ani într-un fel de rușine.

Și mai enigmatic este rolul lui Kutuzov în episodul care l-a făcut celebru în întreaga lume: invazia și retragerea dezastruoasă a lui Napoleon din Rusia în 1812. Versiunea primită a poveștii susține că Alexandru și toți comandanții ruși au adoptat o strategie de a-l atrage pe Napoleon tot mai adânc în Rusia prin retragere continuă, știind că Grande Armée a împăratului francez va fi slăbită progresiv până în punctul în care va putea fi distrusă cu ușurință. Potrivit acestei relatări, planul lui Kutuzov a fost de la bun început să-l lase pe „Generalul Iarnă” să facă treaba în locul său.

Dar nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Alexandru intenționase inițial să mărșăluiască în Polonia, să îi convingă pe polonezi să îl sprijine, să se alieze cu Prusia și apoi să pătrundă în Germania, unde se aștepta ca Austria și toate statele germane minore să se unească sub egida sa pentru a răsturna hegemonia lui Napoleon pe continent. Apoi, după ce a devenit evident că acest lucru era irealizabil, Alexandru și generalii săi au plănuit să înfrunte forțele invadatoare în Lituania. Însă înaintarea rapidă a lui Napoleon și lipsa de comunicare între comandanții ruși i-au forțat pe aceștia să abandoneze Lituania, lăsând stocuri uriașe de provizii în Vilna (Vilnius) în timp ce fugeau. Eforturile repetate de a se organiza pentru luptă au fost zădărnicite de rapiditatea avansului lui Napoleon.

Abia în acest moment Kutuzov a fost scos din retragere, ca răspuns la cererile unui public care fusese șocat de retragerea continuă a forțelor rusești. Și care a fost primul lucru pe care l-a făcut Kutuzov după ce s-a reîntors în armată? A căutat un loc unde să ia poziție împotriva forțelor invadatoare care mărșăluiau spre Moscova.

VICTORIE FĂRĂ GLORIE

Oricum am privi lucrurile, comportamentul lui Kutuzov în timpul Bătăliei de la Borodino (7 septembrie 1812) a fost extrem de discutabil, de la dispunerea și fortificarea curioasă a unor părți din pozițiile sale – în special a redutei Șevardino – până la dispunerea trupelor sale, care au trebuit să fie mutate de subordonați fără prea multă coordonare în timpul bătăliei. Deosebit de inexplicabil a fost faptul că nu a reușit să pună în funcțiune cea mai mare parte a artileriei sale, care era de o calitate superioară celei a lui Napoleon.

Kutuzov și-a petrecut ziua bătăliei într-un loc din care nu putea vedea câmpul de luptă, șocându-i pe mulți membri ai anturajului său cu apatia sa. Dacă Napoleon nu și-ar fi reținut Garda Imperială, armata rusă ar fi fost anihilată; și dacă nu ar fi permis ca cavaleria sa să fie tăiată în bucăți de gloanțe timp de ore întregi, retragerea rusă s-ar fi încheiat cu un dezastru.

Ofițerul prusac și, mai târziu, teoreticianul militar Carl von Clausewitz, care a fost prezent la Borodino, a descris rolul lui Kutuzov ca fiind în întregime pasiv, iar pretențiile sale ulterioare de victorie ca fiind comportamentul unui muntean. Cu toate acestea, Clausewitz a apreciat, de asemenea, că tocmai această „șarlatanie” a fost cea care a salvat armata învinsă de la dezintegrare. Minciunile sfruntate ale lui Kutuzov cu privire la faptul că a obținut o mare victorie au oferit opiniei publice ceva de care să se agațe.

Într-adevăr, cea mai mare contribuție a lui Kutuzov la înfrângerea lui Napoleon a fost decizia sa de a se retrage prin Moscova. El a prevăzut, pe bună dreptate, că dacă forțele franceze ar fi ajuns în oraș, acesta le-ar fi absorbit ca un burete, dându-i timp să se odihnească și să-și întărească propriile trupe. Nu a fost nimic glorios în operațiunile sale ulterioare împotriva lui Napoleon și – intenționat sau nu – a permis francezilor să scape.

ȚARATUL, ATUNCI ȘI ACUM

Deși Mikaberidze se străduiește puțin prea mult să prezinte comportamentul lui Kutuzov în timpul campaniei din 1812 într-o lumină pozitivă, el este echilibrat în general, oferindu-ne o imagine a omului cu toate defectele. El nu cruță dovezile negative și nici nu se complace în pledoarii speciale. Mai degrabă, îl plasează în mod convingător pe Kutuzov în contextul istoric și politic.

Chiar și cu un conducător atât de bine dispus și educat în mod liber ca Alexandru I, însăși natura autocrației ruse a generat o cultură a rivalității servile care a pătruns în societatea rusă. La fel ca orice altă instituție, armata era bântuită de lupte politice mărunte în care opinia publică și favorurile curtenilor bine plasați jucau un rol covârșitor. Marele talent al lui Kutuzov a fost acela de a naviga în aceste ape tulburi într-un mod în care Barclay de Tolly, predecesorul său și alegerea personală a țarului, nu a putut, deoarece nu era născut în Rusia. Acest fapt explică în mare măsură un comportament care pare inexplicabil pentru cei care trăiesc într-o societate mai deschisă.

În cele din urmă, notele finale ale lui Mikaberidze merită laude, deși pot îngreuna lectura cărții, adăugând aproape încă jumătate din greutatea volumului. Nu numai că a cercetat o gamă largă de surse de arhivă, dar citează și pasajele relevante, în loc să dea doar referințe de pagină. Acest lucru va fi deosebit de valoros pentru cercetătorii care nu au posibilitatea de a accesa originalele.

Per total, acest studiu este o mină de informații, plin de informații despre un om profund contradictoriu, despre armata și societatea rusă din vremea sa și despre modul în care funcționează sistemele imperiale. Această ultimă temă este deosebit de relevantă astăzi, iar cititorii vor găsi în cartea lui Mikaberidze multe lucruri care le vor oferi o înțelegere mai profundă a istoriei care se desfășoară în Rusia și Ucraina începând cu 24 februarie 2022.