Când tristețea devine periculoasă pentru adolescenți. Semnele pe care părinții nu trebuie să le ignore

Psihologul Radu Leca explică modul în care tristețea poate ajunge, în cazul tinerilor, să se transforme în episoade depresive atunci când durerea devine persistentă, somnul și energia se dereglează, iar izolarea socială se adâncește.

Tristețea este o reacție firească după respingeri, conflicte, pierderi, presiune școlară sau perioade de singurătate. În cazul tinerilor, însă, drumul de la tristețe la episoade depresive începe atunci când starea grea persistă, interesul pentru activități scade, iar ritmul de viață se schimbă vizibil.

Psihologul Radu Leca explică faptul că un episod depresiv se poate instala mai ușor atunci când somnul se dereglează, energia scade, alimentația se modifică, iar retragerea socială devine un reflex. În timp, pot apărea autocritica dură, sentimentul de inutilitate și dificultatea de concentrare.

Tristețea are, de cele mai multe ori, o poveste. Depresia, în schimb, poate crea un cerc vicios.

Mai puțină mișcare duce la mai puțină energie, mai puține interacțiuni duc la mai multă izolare, iar izolarea amplifică sentimentul că nimeni nu înțelege.

În psihologia soluțiilor, accentul cade pe observarea momentelor în care lucrurile merg măcar puțin mai bine și pe identificarea pașilor mici care reduc suferința. Mintea deprimată tinde să generalizeze și să transmită mesajul că „totul este stricat”.

Tocmai de aceea, este important ca tânărul să fie ajutat să vadă și excepțiile: momentele în care reușește să se ridice din pat, să respire mai ușor, să mănânce, să iasă din casă sau să vorbească cu cineva.

Când un tânăr este copleșit, atenția lui se fixează pe amenințări, eșecuri și respingeri. Gândurile se pot transforma în concluzii dure despre sine, despre viitor și despre relațiile cu ceilalți.

În loc să se lupte direct cu emoția, abordarea orientată spre soluții o tratează ca pe un semnal și mută treptat atenția de la întrebarea „de ce mi se întâmplă asta?” la „ce funcționează, chiar și puțin, acum?”.

Un semn important al alunecării spre depresie este rigidizarea. Apar formulări precum „nu mai am chef de nimic”, „nu are rost”, „nu mă mai ridic”.

În acel punct, dispar tocmai acele experimente mici care pot aduce speranță. Nu este vorba despre optimism forțat, ci despre pași concreți: un duș, o masă simplă, o plimbare scurtă, un mesaj trimis unei persoane de încredere.

Semnele timpurii la care părinții și profesorii ar trebui să fie atenți includ iritabilitatea, plânsul ușor, scăderea interesului pentru activități, oboseala care nu trece, evitarea prietenilor, scăderea performanței școlare, consumul crescut de ecrane sau substanțe, dar și durerile fizice fără o cauză clară.

Un plan simplu de stabilizare poate începe cu pași mici și măsurabili. Formularea „vreau să mă fac bine” poate fi prea largă pentru un tânăr aflat în suferință.

În schimb, „ies zece minute afară după prânz” este un pas concret, care poate fi văzut și bifat. Stabilizarea începe, de cele mai multe ori, cu trei fundații: somn mai regulat, hrană suficientă și mișcare ușoară. La acestea se adaugă o ancoră socială: un om sigur, o conversație scurtă sau o activitate făcută împreună.

O întrebare utilă poate fi: „Pe o scară de la 0 la 10, cât de greu este astăzi?”. Apoi: „Ce ar muta scorul cu un punct?”. Un punct în plus înseamnă progres real, nu perfecțiune. În paralel, pot fi observate momentele mai suportabile ale zilei, locurile în care tânărul se simte mai liniștit și activitățile care îi dau o minimă stare de control.

Primul pas sănătos este ca tânărul să vorbească cu un adult de încredere: un părinte, un frate mai mare, un diriginte, un profesor apropiat, consilierul școlar, un antrenor sau un mentor.

Ulterior, poate fi nevoie de sprijinul unui specialist: psiholog, psihoterapeut, medic de familie sau psihiatru, mai ales atunci când simptomele durează săptămâni, afectează somnul, școala și relațiile sau apar gânduri de autovătămare.

O formulare simplă prin care un tânăr poate cere ajutor este: „În ultima perioadă mă simt jos aproape zilnic și mi-e greu să funcționez. Am nevoie de ajutor să îmi revin”.

În abordarea orientată spre soluții, tânărul nu este definit de problemă, ci este văzut ca o persoană care a trecut deja prin perioade grele și are resurse.

Întrebări precum „Ce te-a ajutat altădată?”, „Cine te susține, chiar și puțin?” sau „Când este ziua un pic mai ușoară?” pot deveni puncte de sprijin.

Dacă apar gânduri de suicid sau autovătămare, prioritatea este siguranța imediată. În astfel de situații, trebuie contactat serviciul de urgență 112 sau mers la cea mai apropiată cameră de gardă. Viața are prioritate față de orice rușine, teamă sau ezitare.