Trauma pierderii locuinței. Psihologul Radu Leca explică cum se reconstruiește „acasă” după o tragedie

Pierderea locuinței în urma unei explozii de gaze lasă urme adânci, nu doar materiale, ci și emoționale. Psihologul Radu Leca explică pentru tvrinfo.ro că astfel de tragedii zdruncină sentimentul de siguranță care susține viața de zi cu zi.

”Când casa arde, se topește ceva și din harta noastră mentală”, spune psihologul Radu Leca. „O explozie în urma unei acumulări de gaze nu distruge doar ziduri. Spulberă sentimentul de predictibilitate pe care se sprijină viața de zi cu zi. În câteva secunde, ‘acasă’ – locul securizant, plin de amintiri, mirosuri, fotografii, rutine – devine o rană deschisă. Trauma nu este doar șocul evenimentului, ci și ecoul său prelungit în corp, minte și relații.”

Specialistul explică faptul că trauma este un răspuns natural al organismului la un pericol extrem, în care sistemul nervos intră în stare de alertă – „luptă, fugi sau îngheață”.

„Trupul ține minte ceea ce mintea ar vrea să uite”, subliniază Radu Leca.

După un astfel de eveniment, multe persoane pot experimenta flashback-uri, vise recurente, hipervigilență, iritabilitate, dificultăți de somn și reacții corporale la stimuli aparent banali, cum ar fi zgomote sau mirosuri. Aceste reacții nu indică slăbiciune, ci o alarmă psihologică care încă sună.

„Acasă este primul nostru univers emoțional”, spune Leca. „Pierderea locuinței nu e doar materială, este o pierdere de identitate, de ‘container’ pentru emoții și istorii de familie. Se prăbușesc convingeri de bază – ‘mie nu mi se poate întâmpla’, ‘sunt în siguranță’ – iar acest cutremur al credințelor intensifică suferința.”

Psihologul explică și reacțiile emoționale frecvente: vinovăția supraviețuitorului („dacă aș fi verificat…”), rușinea de a cere ajutor sau tristețea pentru obiectele pierdute, care nu erau simple lucruri, ci legături cu amintiri personale.

„În traume, graba e o formă de violență – vindecarea are ritmul ei, asemenea respirației”, avertizează Radu Leca.

Primul pas este stabilizarea, adică recâștigarea unui minim sentiment de siguranță externă și internă. Pe plan extern, rutine simple un program de somn, mese regulate, un loc temporar personal (chiar și un colț dintr-o cameră) – trimit sistemului nervos mesajul „acum ești în siguranță”.

Pe plan intern, tehnicile de împământare reduc stresul acut. Un exercițiu scurt: orientare în prezent. Privind în jur, numește 5 lucruri pe care le vezi, 4 pe care le atingi, 3 sunete pe care le auzi, 2 lucruri pe care le miroși, 1 gust. Repetă, respirând încet: inspir pe 4 timp, expir pe 6 timp, de 1–2 minute.

Când valurile nu mai sunt atât de înalte, urmează procesarea traumei. Intervențiile validate științific includ:

Terapia focalizată pe traumă (TF-CBT): conectează gânduri, emoții și comportamente, corectează vinovăția inutilă, învață abilități de reglare.

EMDR: facilitează reprocesarea amintirilor traumatice prin stimulare bilaterală, reducând încărcătura emoțională.

Terapia narativă și scrierea expresivă: pun povestea în ordine, redau sens și continuitate.

Abordări somatice (Somatic Experiencing, yoga trauma-informed): lucrează cu tensiunile din corp, restabilesc ritm și spațiu interior.

„Nu încerca să-ți forțezi amintirile. Lasă-le să se așeze într-un cadru de siguranță.” Leca

Expunerea gradată, ghidată de un terapeut, ajută la „dezamorsarea” declanșatorilor. De exemplu, sunetele puternice sau mirosurile puternice pot fi abordate treptat, asociate cu respirație și ancore de siguranță, pentru ca sistemul nervos să învețe că „acum nu mai e atunci”.

Comunitatea vindecă. Grupurile de suport oferă validare: „și alții simt ca mine”.

În familie, e util un „ritual de apartenență” temporar o cutie cu câteva obiecte salvate, fotografii sau bilețele cu amintiri un „acasă portabil” până la reconstrucție.

Pentru copii, jocul, desenul și poveștile sunt limbajul procesării răspundeți simplu și onest la întrebări, mențineți rutine și semnalați clar că adulții se ocupă de siguranță.

Îngrijirea corpului este parte din terapie. Mișcarea blândă (mers, întinderi), hidratarea, mese calde, expunerea la lumină naturală și igiena somnului (ora fixă, fără ecrane înainte de culcare) susțin neurobiologia vindecării. Limitați contactul cu știrile și imaginile cu explozia alegeți un „interval” scurt pe zi pentru informare și evitați „doomscrolling”-ul.

Sunt utile și mici ancore de control: un plan de siguranță (de ex., ce fac dacă simt panică), contacte la îndemână, o listă cu lucruri care aduc calm (muzică, duș cald, telefon la o persoană de sprijin).

Reconstrucția psihologică poate fi sprijinită de acte simbolice: plantarea unui copac, o fotografie încadrată cu un mesaj de speranță, sau o zi dedicată amintirilor frumoase legate de casa pierdută.

„Post-traumatic nu înseamnă doar suferință uneori, înseamnă și creștere, relații mai calde, priorități mai limpezi.” Leca

Dacă simptomele persistă mai mult de o lună, sunt foarte intense sau afectează funcționarea (atacuri de panică frecvente, izolare, consum crescut de alcool, gânduri negre), căutați sprijin specializat. Terapia nu șterge ce s-a întâmplat, dar schimbă felul în care corpul și mintea îl poartă.

„Reconstrucția începe cu un scaun și o respirație.” Leca

Pierderea casei printr-o explozie e o durere care cere martori buni, timp și blândețe. Între ruine, oamenii își găsesc adesea resurse neașteptate: solidaritate, creativitate, curaj. Acasă, până la urmă, se reconstruiește din cărămizi și din relații. Și din felul în care, zi de zi, ne întoarcem în corpul nostru, ne așezăm respirația și spunem: sunt aici, sunt în viață, fac un pas.