Jurnalul unui palestinian: „Am ars cartea 1984 ca să coacem pâine. Ce ar gândi Orwell despre noi acum?”

Karim este un asistent medical de aproape 20 de ani din Gaza City. Până la ordinul recent de strămutare forțată emis de Israel, a locuit printre ruinele fostei sale case, împreună cu părinții și frații lui. A fost strămutat din cauza războiului de 13 ori și a supraviețuit unui atac israelian la Rafah. În ultima lună, a ținut un jurnal pentru publicația The Guardian.

17 august 2025
După doi ani, mi-am pierdut orice speranță. Nu cred știrile despre [președintele american Donald] Trump care ar fi pus capăt războiului. Tata spune că ar trebui să ne mutăm curând în Deir al-Balah, în sud, înainte să fim din nou alungați. Dacă ar fi fost altcineva, ONU ar fi intervenit. Dar pentru noi, nimic. Acum vorbesc despre trimiterea noastră în Sudanul de Sud – o țară sfâșiată de război civil, deja plină de persoane strămutate. Suntem 2 milioane de oameni, prinși într-un spațiu mai mic de 20 km pătrați, așteptând să murim încet. Și lumea va ridica din umeri. [Fostul prim-ministru israelian] Golda Meir a spus odată: „Poate că în timp vom putea ierta arabii pentru că ne-au ucis fiii, dar ne va fi mai greu să-i iertăm pentru că ne-au forțat să le ucidem fiii”. Asta spune totul. Uneori cred că Israelul ar trebui studiat de psihologi – poate atunci lumea ar înțelege nebunia sub care trăim.

18 august 2025
Am prins un drum spre Deir al-Balah cu un prieten – a fost ca un act de curaj: mașini modificate să care mai mulți oameni, remorci agățate ca niște bărci de salvare. Te ții cu tot ce ai, pentru că dacă nu, poți cădea pe drum și să te pierzi. Lângă Piața al-Nabulsi am văzut un „hizam nari” – o panglică de foc pe cer. Avioanele de luptă au tras deasupra cu rachete orașului Gaza; norii de cenușă s-au ridicat și totul dedesubt a fost șters. Am numărat cinci, șase rachete – apoi m-am oprit, pentru că a număra părea inutil. Trebuie să găsesc adăpost pentru familia mea – un apartament, un garaj, orice spațiu mic. Mintea îmi alunecă, uit lucruri, uit planuri – haosul mi le fură. Tot ce simt e o panică strânsă, mică, și speranța goală că vom mai fi aici și mâine.

19 august 2025
Ieri am reușit în sfârșit să închiriez un garaj – 1.500 de shekeli, aproximativ 335 lire pe lună. E cel mai ieftin, pentru că cererea e uriașă și casele sunt bombardate până la temelii. Acest „garaj” aproape că nu are acoperiș. Proprietarul mi-a oferit chiar și un apartament minuscul pentru 2.500 de shekeli – sincer, nici în Dubai nu costă atât. În războaie și crize oamenii devin mai agresivi, mai egoiști, dornici să profite de mizeria altora. Și poate că asta e „normal” – sau mai degrabă comportamentul previzibil al cuiva care a trăit doi ani de strămutare forțată, foamete, expulzare – în cea mai mare închisoare din lume.
Așa că am început să îmi amenajez noua casă – curățenie, aranjamente, încercând să o fac locuibilă. Nu îmi permit nicio secundă să mă gândesc la vechea mea cameră de dinainte de genocid, la patul meu, biroul de gaming, aerul condiționat, casa noastră… Nu pot lăsa nostalgia să mă acapareze. Mă mișc doar înainte. Înainte, înainte – fără să privesc înapoi.

28 august 2025
De o săptămână sunt fără părinți. În ciuda a ceea ce spunea tata inițial, ei se agață de speranță – sau de negare – crezând că toate discuțiile între qatarezi, americani, egipteni și israelieni înseamnă că Gaza City nu va fi evacuată. Așa că refuză să plece. De doi ani lumea face ce vrea, în timp ce noi ne înecăm, iar noi ne agățăm de cele mai mici și evidente minciuni – paiele care ne țin în viață. Adevărul crud e că israelienii nu s-au ascuns niciodată cu scopurile lor: „Vom distruge Gaza.” Au făcut-o. „Vă vom strămuta.” Au făcut-o. „Vă vom tăia hrana și apa.” Au făcut-o. „Vom intra în Rafah.” Toate privirile s-au îndreptat acolo. [Președintele american] Biden a spus nu – au făcut-o oricum. Ce urmează? Gaza City, casa mea. Va fi golită, va deveni un pustiu ca Rafah.

9 septembrie 2025
Părinții mei sunt în sfârșit cu mine. Am transformat garajul într-o casă – camere, puțin spațiu privat. Bineînțeles, pereții sunt doar prelate de plastic. Am reușit să mă conectez o clipă la internet. S-a ajuns aici: IDF a emis un ordin de strămutare forțată pentru tot orașul Gaza, inclusiv partea vestică. Oamenii nu mai au energie, bani, voință să își părăsească locuințele – mulți preferă să moară decât să iasă.
După-amiază vecinul ne-a spus că israelienii au bombardat chiar și Qatarul. Doamne. Nu mai au limite. Qatar – cu cea mai mare bază militară americană din Orientul Mijlociu – ar fi fost lovit de o putere aliată SUA. Cred că e clar ce urmează și ce înseamnă asta pentru oamenii din Gaza: genocid până la ultima suflare. Li s-a dat undă verde.

15 septembrie 2025
Ziua de naștere a mamei mele – o altă sărbătoare liniștită în circumstanțe inumane. Lucrurile s-au mai domolit puțin, dar aceasta nu e viața pe care trebuia să o trăim. Telefonul mi-a arătat fotografii din 2022, de la ziua ei: un tort făcut în casă și cheesecake-ul meu preferat din New York. Îmi amintesc că i-am oferit cartea 1984 de George Orwell – am ars-o pentru pâine la sfârșitul lui 2023 pentru că nu aveam gaz sau lemne să o coacem. Ce ar gândi Orwell despre noi acum? Îmi place să-mi imaginez că ne-ar ierta. Mi-am șters lacrimile pe ascuns și am mers mai departe. Deir al-Balah devine din ce în ce mai aglomerat. Oamenii sunt epuizați: nu vor să moară, dar mulți simt că deja au murit. I-am ținut mama de mână, am sărutat-o și i-am șoptit „La mulți ani”. E bolnavă de câteva zile. I-am scris o scrisoare și mi-am cerut scuze pentru că nu am nici un ban pentru un tort (care ar costa cam 70 de dolari) sau măcar un mic cadou.

21 septembrie 2025
Țări precum Marea Britanie și Australia au recunoscut Palestina ca stat – de ce acum și cu ce scop? Israel continuă să ne bombardeze, genocidul continuă. Dar acum putem muri oficial ca popor palestinian, avem un stat. Ce frumos. După atâta suferință, atâtea țări care au negat timp de aproape doi ani că are loc distrugerea sistematică a unei populații în Gaza vorbesc brusc. Actori, cântăreți și alții se alătură pentru că a devenit „mainstream”. Înainte oamenii ridicau din umeri și spuneau „Nu știu destule despre Orientul Mijlociu, e prea sensibil ca să comentez.” Ipocriți.

25 septembrie 2025
Aceeași rutină crudă, zi după zi – oamenii mor de foame, de slăbiciune, de rachetele care nu se opresc. Un bărbat, nu departe de noi, a murit recent. La început am crezut că a fost oroarea obișnuită – un raid, un glonț rătăcit. Dar nu. Pur și simplu s-a prăbușit. Inima i s-a oprit. Încă nu pot crede cât de banală a părut moartea lui, cât de repede poate dispărea o viață lăsând doar o liniște goală. Am fost șocat, ca și cum aș fi fost anesteziat la acest tip de pierdere și deodată m-am trezit.
Ziua mea e o hartă a supraviețuirii: aduc apă, caut lemne, coc pâine care abia umple stomacul. În puținul timp rămas, caut burse – o mică speranță, poate singura cale de a ieși din această închisoare. Dar îți cer teste de engleză; știu că nu există centre de examinare aici. Examene online? Imposibil: nu există internet stabil, nici pașapoarte valide pentru a ne verifica identitatea. Cum putem dovedi cine suntem când lumea ne-a distrus actele și legăturile?
Sunt obosit până în măduva oaselor.