Nepăsarea din spațiul public. Ce ne paralizează în fața suferinței altora? Radu Leca: Indiferența nu se naște doar din frică, ci și din oboseală morală

De ce oamenii aleg să nu intervină atunci când cineva se află în pericol, chiar sub ochii lor? Psihologul Radu Leca a explicat la TVR INFO, că nepăsarea din spațiul public nu este, de cele mai multe ori, o „răutate pură”, ci rezultatul unor mecanisme psihologice predictibile: frica, responsabilitatea difuză, presiunea socială și instinctul de autoprotecție.

Cazul bărbatului care a murit într-un autobuz, fără ca vreunul dintre martori să intervină, sparge iluzia confortabilă că într-o comunitate „normală” ajutorul vine automat.

În realitate, atunci când spațiul este strâmt, timpul pare insuficient, iar responsabilitatea este difuză între zeci de priviri, omul obișnuit poate îngheța. Această înghețare, repetată la nivel social, devine un obicei periculos: învățăm să trecem mai departe. „Curajul nu începe cu gesturi uriașe, ci cu o secundă în care alegi să nu întorci capul.”

Din punct de vedere psihologic, arată psihologul Radu Leca, primul mecanism implicat este efectul de spectator (bystander effect): cu cât sunt mai mulți martori, cu atât fiecare se simte mai puțin responsabil. Într-un autobuz, fiecare călător are o scuză la îndemână: „sigur a sunat altcineva”, „șoferul știe”, „poate doarme”, „nu e treaba mea”, „nu mă pricep”.

Responsabilitatea se evaporă, se fragmentează în atât de multe bucăți încât ajunge aproape zero pentru fiecare individ.

Apare și paralizia decizională: dacă nu știi exact ce să faci, pare mai sigur să nu faci nimic decât să riști să faci „ceva greșit”. Iar mintea, atunci când se teme, preferă adesea pasivitatea. „Dacă nu știi ce să faci, începe prin a-ți asuma că ești cineva.”

Psihologul Radu Leca subliniază că, ulterior, intervine normalizarea comportamentului. În spațiul public, oamenii se raportează la reacțiile celorlalți ca la un ghid. Dacă nimeni nu reacționează, creierul traduce tăcerea ca pe un semn că „nu e grav”.

Acest fenomen poartă numele de ignoranță pluralistă: fiecare este îngrijorat în interior, dar vede calmul aparent al celorlalți și ajunge să creadă că exagerează. Se creează astfel un cerc vicios, în care toți așteaptă confirmarea de la toți.

Într-un autobuz, câteva secunde pot decide între viață și moarte, însă tocmai acele secunde sunt „îngropate” în rușinea de a fi primul care strică liniștea. „Uneori, primul pas spre bine e să fii primul care spune: «Se întâmplă ceva aici».”

Un alt factor major, explică psihologul Radu Leca, este frica: frica de a atinge un străin, frica de sânge, frica de acuzații, de răspundere legală sau de ridicol. Unii se tem că vor fi filmați, judecați sau interpretați greșit. Alții se tem de agresivitate: „dacă e beat și mă lovește?”, „dacă e o capcană?”.

În societăți în care încrederea socială este fragilă, instinctul de autoprotecție devine un reflex dominant. Problema este că, în numele protecției, ajungem să ne dezumanizăm unii pe alții: „străinul” devine un obiect în decor, nu o ființă. „A fi prudent e firesc, a fi indiferent e o alegere pe care o putem schimba.”

Dintr-o perspectivă logică, arată psihologul Radu Leca, nepăsarea în spațiul public este un pariu prost, chiar dacă pare comodă pe moment. Dacă acceptăm ideea că „nu e treaba mea”, construim o lume în care nimic nu mai este treaba nimănui.

Iar într-o zi, când noi vom avea nevoie de ajutor, aceeași logică se va întoarce împotriva noastră. Este o formă de miopie socială: câștigăm confortul de azi și pierdem siguranța de mâine. Comunitatea funcționează ca o asigurare mutuală informală: ajuți azi pentru ca mâine să existe șansa să fii ajutat.

Chiar și dintr-un calcul rece, cooperarea este mai avantajoasă decât retragerea. „Solidaritatea e investiția modestă care plătește când viața devine scumpă.”

Psihologul Radu Leca explică faptul că, strategic, un gest mic poate reorganiza instant dinamica unui grup. Într-un autobuz, dacă o singură persoană se ridică și spune ferm: „Domnule, sunteți bine? Avem nevoie de ajutor. Dumneavoastră, sunați la 112!”, se produce o redistribuire clară a responsabilității. Este ca un întrerupător: din haosul privirilor apare un plan.

Oamenii nu sunt neapărat răi; uneori, ei așteaptă un lider de moment, o voce care să transforme anxietatea în acțiune. Acest tip de leadership nu cere uniformă sau autoritate, ci inițiativă. „Când nimeni nu conduce, cel mai curajos lucru e să spui simplu: «Haideți, facem asta împreună».”

Din punct de vedere argumentativ, susține psihologul Radu Leca, cazul din autobuz ne obligă să vorbim despre educația civică și despre antrenamentul pentru situații de urgență. Dacă prim-ajutorul ar fi o deprindere comună, reacția ar fi mai rapidă: oamenii ar ști să verifice respirația, să ceară ajutor, să elibereze căile aeriene, să solicite oprirea și apelarea serviciilor de urgență. Dar dincolo de tehnică, este o lecție de responsabilitate morală.

Chiar dacă nu știi să resuscitezi, poți alerta, poți face loc, poți căuta un medic în autobuz, poți calma panica. Există mult spațiu între „salvator” și „spectator”. „Nu trebuie să fii expert ca să fii util, trebuie doar să nu te retragi din umanitate.”

Mai dureros, subliniază psihologul Radu Leca, este faptul că indiferența nu se naște doar din frică, ci și din oboseală morală. Oamenii care trăiesc în stres continuu ajung să-și protejeze energia emoțională: „nu mai pot”, „am destule pe cap”, „dacă mă implic, mă consum”.

În orașele aglomerate, bombardamentul de vești negative, presiunile financiare și conflictele mărunte pot duce la o amorțire emoțională. Ca să supraviețuiești psihic, îți reduci empatia. Această strategie are însă un cost: pe termen lung, îți diminuează bucuria și sentimentul de apartenență. Un om care nu mai simte pentru alții ajunge să simtă mai puțin și pentru sine. „Empatia nu e o cheltuială fără rost, e felul în care rămânem întregi.”

Psihologul Radu Leca arată că soluțiile nu trebuie să fie grandioase, ci repetabile. Putem cultiva un reflex civic simplu: observi, evaluezi rapid, ceri ajutor clar, delegi sarcini, rămâi prezent. Putem învăța să numim direct problema („pare că omul nu respiră”), să rupem tăcerea („vă rog să mă ajutați”), să limităm confuzia („dumneavoastră sunați acum la 112”).

La nivel social, este nevoie de mai multă educație de prim-ajutor în școli și la locul de muncă, de campanii practice și de un climat în care implicarea este apreciată, nu ironizată. „O comunitate bună nu e cea fără tragedii, ci cea care răspunde repede când ele apar.”

În final, concluzionează psihologul Radu Leca, cazul bărbatului din autobuz este o oglindă. Nu ne arată doar ce fac „ceilalți”, ci și ce am putea face noi, într-o zi obișnuită, într-un spațiu banal, sub ochii tuturor. Nu avem voie să-l transformăm doar într-un scandal moral, cu degetul îndreptat.

Avem însă voie să-l transformăm într-un exercițiu interior: „Dacă aș fi fost acolo, care ar fi fost primul meu gest?”. Pentru că între nepăsare și grijă stă, adesea, o decizie mică luată la timp. „Schimbarea începe în clipa în care îți spui: «Data viitoare, eu nu rămân pe loc».”

Psihologul ne propune un set de întrebări la care să încercăm să răspundem sincer și asupra cărora să reflectăm:

1. Dacă fiecare martor presupune că altcineva va interveni, cine rămâne efectiv responsabil și de ce?
2. Care este diferența logică dintre „nu știu să ajut” și „nu fac nimic”, dacă primul pas ar putea fi doar apelul la 112?
3. În ce măsură frica de a greși justifică inacțiunea, având în vedere că inacțiunea produce un rezultat sigur: lipsa ajutorului?
4. Cum se schimbă comportamentul unui grup atunci când o persoană delegă clar sarcini și de ce funcționează acest mecanism?
5. Ce cost social apare pe termen lung dacă nepăsarea devine normă, chiar dacă pe termen scurt pare „mai simplu”?
6. Care sunt cele mai mici două gesturi cu impact maxim într-o urgență publică și de ce sunt optime strategic?
7. Dacă ai ști sigur că într-o zi ai putea fi tu în locul victimei, ce regulă personală ți-ai seta chiar acum?