Descoperire: un nou crater gigantic, pe satelitul natural al Pământului. NASA caută locul de la Polul Sud al Lunii unde ar putea ajunge echipajul uman
Un studiu prezentat în cadrul celei de-a 57-a Conferințe de Științe Lunare și Planetare a dezvăluit ceva surprinzător: un nou crater pe Lună.
Practic, un crater care apare o dată la un secol s-a format pe Lună chiar sub ochii noștri, spun oamenii de știință.
În urma unei analize de rutină a imaginilor capturate de camera satelitului Lunar Reconnaissance Orbiter al NASA, a fost descoperit un crater recent, cu o lățime echivalentă cu două terenuri de fotbal american, după cum a dezvăluit planetologul Mark Robinson, pe 17 martie, în cadrul Conferinței de Științe Lunare și Planetare desfășurate la The Woodlands, Texas, relatează National Geographic.
Descoperirea ajută viitorii astronauți
Craterul are o lățime de 225 de metri și s-a format în aprilie sau mai 2024, a spus Robinson. Conform previziunilor bazate pe alte repere lunare, un crater atât de mare ar trebui să se formeze doar o dată la 139 de ani.
Descoperirea poate contribui la evidențierea riscurilor pe care le prezintă pentru viitorii astronauți care vor ateriza pe Lună.
Unul dintre primele cratere pe care sonda orbitală le-a identificat după ce și-a început misiunea în 2009 avea o lățime de 70 de metri, a declarat Robinson, reprezentant al companiei de zboruri spațiale Intuitive Machines, cu sediul în Houston.
„Obișnuiam să glumesc cu oamenii, spunându-le că, acum că s-a stabilit un standard, trebuie să găsiți un crater de 100 de metri. Iată că, în prezent, avem unul de 225 de metri”, a spus el.
Format din lavă solidificată
Craterul pare să se fi format la granița dintre zonele înalte lunare, craterizate și stâncoase, și o mare largă și plată, care s-a format din magmă lichidă acumulată la suprafața Lunii.
Adâncimea sa, de aproximativ 43 de metri în medie, și marginile sale abrupte sugerează că s-a format într-un material dur, precum lava solidificată. Dar forma sa este ușor alungită, ceea ce sugerează că solul de sub crater nu este uniform, a spus Robinson, potrivit Science News..
O veste proastă pentru viitoare baze lunare
Craterul este, de asemenea, înconjurat de un strat luminos de roci și praf care au fost împrăștiate în toate direcțiile la momentul impactului, formând un strat care se întinde la sute de metri de margine.
Robinson și colegii săi au descoperit alte perturbări la o distanță de până la 120 de kilometri de crater.
Acest lucru ar putea fi o veste proastă pentru viitoarele baze lunare. Fragmente de rocă ejectate în urma impactului ar putea lovi habitatele lunare cu viteză mare, de la distanțe foarte mari.
Clădirile vor trebui proiectate astfel încât să reziste la astfel de lovituri. „Trebuie protejate toate bunurile pentru a rezista la fragmente de materie care lovesc cu o viteză de ordinul kilometrului pe secundă”, a mai spus Robinson.
Paradoxal, zeci de cratere au dispărut brusc!
În mod paradoxal, apariția acestei structuri uriașe a dus la o scădere drastică a numărului total de alte cavități din zonă.
Oamenii de știință au confirmat că zeci de cratere existente anterior au dispărut din cauza puterii exploziei și a îngropării ulterioare sub materialele aruncate în aer în urma impactului cu obiecte spațiale a căror dimensiune și natură nu au fost încă definite.
Echipa de cercetători a explicat în detaliu amploarea acestei schimbări geologice, prin următoarea declarație tehnică:
Cele 40 de minute în care echipajul Artemis va pierde contactul cu Pământul
„Se pot detecta doar două cratere preexistente în interiorul a două raze, iar ambele se află la mai puțin de 30 de metri de această limită.”
Experții au adăugat:
„Toate celelalte cratere din interiorul acestei limite au fost șterse sau degradate în așa măsură încât nu mai sunt detectabile.”
Nevoia de înregistrări vizuale de înaltă rezoluție
Această degradare masivă implică faptul că formațiuni de până la 40 de metri lățime au fost complet șterse de pe harta lunară, lăsând o suprafață netedă acoperită de sedimente și roci ejectate.
Observarea unor blocuri de rocă de până la 11 metri confirmă teoriile fizice privind distribuția energiei în aceste coliziuni la viteză mare.
Monitorizarea constantă prin internet și rețelele de sateliți permite verificarea faptului că Luna este un mediu mult mai dinamic și mai schimbător decât sugerează observațiile astronomice tradiționale.
Disponibilitatea unor înregistrări vizuale de înaltă rezoluție, înainte și după un eveniment de impact de această natură, reprezintă o etapă importantă pentru geologia planetară.
Aceste date vor fi esențiale pentru a asigura protecția misiunilor viitoare, deoarece demonstrează capacitatea distructivă a meteoriților asupra unui corp ceresc care nu dispune de un strat atmosferic protector.
Posibilele locuri unde poate ajunge echipaj uman pe Lună
În timp ce misiunea Artemis II își desfășoară călătoria în jurul Lunii, NASA și partenerii săi științifici avansează în procesul de selecție a locului în care un viitor echipa uman ar putea pune din nou piciorul pe satelitul nostru natural, pentru prima dată după 1972.
Misiunea Artemis II avansează cu succes, fiind prima dată de la încheierea programului Apollo, în 1972, când astronauții traversează orbita terestră joasă.
Deși acest zbor nu prevede o aselenizare – este vorba de un survol conceput pentru a valida sisteme și proceduri -, el deschide calea pentru misiuni ulterioare care vor căuta să plaseze din nou oameni pe suprafața lunară.
13 locuri de aterizare – lista inițială
În timp ce atenția publicului se concentrează asupra evenimentului istoric din aceste zile, o altă echipă de specialiști de la NASA și din industria aerospațială avansează în tăcere într-o sarcină-cheie: alegerea locului exact în care viitoarele echipaje vor păși din nou pe Lună, după cum a relatat BBC.
Concluziile lor au fost prezentate recent tot la cea de-a 57-a Conferință de Știință Lunară și Planetară (LPSC), un pas important pentru definirea scenariului mult așteptatei întoarceri pe Lună.
Studiul prezentat reia și actualizează o listă de nouă posibile locuri pentru aterizare pe Lună, dezvăluită inițial în octombrie 2024.
Această listă, la rândul ei, provine dintr-o selecție inițială publicată în 2022, care includea 13 regiuni posibile.
Obiectivul de atunci a fost acela de a le reduce la opțiunile cele mai viabile din punct de vedere operațional și științific.
Lista s-a redus la nouă locuri
În acești doi ani, NASA a efectuat numeroase evaluări: de la cerințele de proiectare ale vehiculelor și modulelor de aterizare, până la condițiile de iluminare, comunicații, siguranța terenului și durata estimată a activităților la suprafață, care se preconizează a fi între 5,75 și 6,25 zile.
Fiecare factor a reprezentat un filtru suplimentar pentru a rafina lista.
„Trecerea de la 13 la nouă regiuni reflectă prioritățile stabilite în contextul restricțiilor actuale”, subliniază evaluările, care mai clarifică un aspect important: faptul că au fost excluse unele locuri din lista inițială nu înseamnă că ele nu au valoare pentru misiunile viitoare.
Cele nouă regiuni selectate oferă pur și simplu, în prezent, cel mai bun echilibru între siguranță, fezabilitate operațională și potențial științific.
Toate locurile sunt la Polul Sud al Lunii
Merită reamintit faptul că, în timp ce studiul s-a concentrat pe Artemis III, NASA a modificat calendarul înainte de începerea conferinței amintite: Artemis III va fi acum o misiune de testare pe orbita terestră în 2027, destinată să testeze andocarea cu modulele de aselenizare ale SpaceX sau Blue Origin.
Aselenizarea cu echipaj uman a fost mutată pentru misiunea Artemis IV, programată pentru 2028.
Toate locațiile analizate se află la polul sud al Lunii, o regiune strategică, dar complexă. Spre deosebire de Pământ, a cărui axă este înclinată cu aproximativ 23,5 grade, Luna are o înclinare de doar 5 grade.
Diferența de înclinare între Lună și Pământ afectează comunicațiile
Această diferență generează zone la poli care rămân permanent aproape de orizontul solar și, totodată, în afara liniei directe cu Pământul.
Acest lucru ridică o problemă: comunicațiile pot fi intermitente. Misiunea IM-2 a companiei Intuitive Machines a demonstrat acest lucru recent, când a încercat să aterizeze în acea zonă și a ajuns răsturnată într-un crater.
În timpul coborârii, nava a suferit variații bruște de altitudine și a pierdut intermitent semnalul de telemetrie, ceea ce a împiedicat centrul de control de pe Pământ să-i corecteze traiectoria la timp.
Pentru misiunile autonome, acest lucru poate însemna un eșec; pentru misiunile cu echipaj uman, un risc inacceptabil. De aceea, asigurarea unei comunicații continue va fi o cerință esențială pentru alegerea locației finale.
Comoara ascunsă: gheața din cratere
Motivul principal pentru care NASA insistă asupra Polului Sud este cunoscut: acolo se ascund vaste depozite de gheață în cratere atât de adânci încât nu primesc lumină solară de miliarde de ani.
Temperaturile extrem de scăzute au permis ca acea gheață să se acumuleze încet și să se conserve până astăzi. Aceste zone, numite regiuni permanent umbrite, s-au format tocmai datorită înclinării lunare mai reduse.
Înțelegerea și, eventual, utilizarea acestor mari resurse de gheață ar putea transforma explorarea umană: ar servi la obținerea de apă, oxigen și chiar combustibil, reducând costurile și făcând misiunile de lungă durată mai durabile.
Care va fi locul ales?
Marea întrebare rămâne deschisă: ce punct de la Polul Sud va fi selectat în cele din urmă pentru a primi primul echipaj lunar care va ajunge pe Lună, din 1972 încoace?
Evaluările continuă, iar decizia finală nu are încă o dată stabilită.
Singurul lucru sigur este că fiecare studiu, fiecare test și fiecare misiune ne apropie puțin mai mult de acel moment istoric.
Urmărește-ne pe Google News
