De ce like-urile pot deveni periculoase pentru adolescenți. Radu Leca: „Imaginea devine monedă de schimb”

Psihologul Radu Leca explică, din perspectiva „psihologiei soluțiilor”, de ce unii adolescenți ajung să pună validarea online mai presus de propria siguranță. Like-urile, comentariile și reacțiile rapide pot deveni, pentru un creier aflat încă în formare, dovada că „sunt văzut, contez, exist în grup”.

De ce ajunge validarea online să valoreze mai mult decât siguranța personală?

În psihologia soluțiilor, întrebarea nu caută vinovați, ci încearcă să înțeleagă ce nevoie încearcă adolescentul să împlinească rapid și vizibil. Like-ul și comentariul funcționează ca un semnal social imediat: „Sunt văzută, contez, exist în grup”.

„Pentru un creier adolescent aflat în plină remodelare, recompensele rapide au greutate mare, iar evaluarea socială are intensitate ridicată. Când atenția, aprecierea și apartenența lipsesc din viața de zi cu zi sau sunt simțite ca fragile, online-ul devine o scenă unde valoarea pare măsurabilă, comparabilă și demonstrabilă într-o singură imagine reușită.”

Ce le lipsește adolescenților de ajung să accepte un risc uriaș pentru o poză «perfectă»?

De multe ori, lipsește un sentiment stabil de valoare personală, care să nu depindă de reacțiile altora. În logica soluțiilor, problema se menține fiindcă strategia folosită pentru a calma o durere o amplifică pe termen lung.

„Când stima de sine e legată de performanță, aspect sau popularitate, imaginea devine monedă de schimb. Asta aduce o presiune: «Dacă nu impresionez, pierd locul». În plus, lipsește o ancoră internă clară: «Sunt suficientă și fără spectacol». Fără ancora asta, fiecare postare ajunge o probă, iar riscul crește fiindcă miza psihică se simte enormă.”

De ce o fotografie ajunge să fie tratată ca un pașaport spre acceptare?

Adolescența înseamnă căutarea identității, iar identitatea se formează în oglinda grupului. Online-ul oferă o oglindă care răspunde instant, dar răspunde în cifre.

„Când prieteniile sunt instabile, când există singurătate, bullying, excludere sau tensiuni acasă, fotografia reușită devine un argument: «Uite că valorez». Într-un cadru de soluții, se observă o intenție bună în spatele comportamentului: dorința de conectare. Tragedia apare când conectarea e căutată prin spectaculos și nu prin relații sigure, calde, repetate.”

Ce rol are comparația continuă și de ce aprinde escaladarea riscului?

Platformele împing conținutul extrem, iar adolescentul vede zilnic imagini tot mai îndrăznețe, tot mai editate, tot mai „sus”. Comparația nu se face cu realitatea din jur, ci cu un colaj de vârfuri. În psihologia soluțiilor, escaladarea este un semn că soluția folosită nu mai funcționează la fel ca ieri. Dacă poza obișnuită nu mai aduce reacții, apare impulsul de a ridica miza.

Așa se creează un lanț: mai multă expunere pentru aceeași doză de validare. Fără educație despre cum funcționează algoritmii și despre cum se fabrică imaginile, adolescentul ajunge să creadă că lumea reală trebuie să concureze cu o lume filtrată.

Ce intervenții ajută cu adevărat, dincolo de apeluri la frică și morală?

Mesajele de tipul „nu face asta” au efect slab dacă nu oferă o alternativă pentru aceeași nevoie. O direcție utilă este întărirea surselor offline de validare: un adult de încredere, o echipă, un club, o activitate unde ești apreciat pentru implicare, nu pentru imagine. A doua direcție este antrenarea abilităților de reglare emoțională: cum recunoști impulsul, cum îl amâni, cum ceri atenție fără risc.

A treia este un acord clar în familie despre siguranța digitală și despre locurile periculoase, însoțit de conversații scurte și dese, nu doar de predici. În final, comunitatea școlară are un rol important: campanii centrate pe apartenență, nu pe rușinare, plus acces real la consiliere.

Cum se traduce „psihologia soluțiilor” într-o întrebare simplă, pe care un părinte sau un profesor o poate folosi de mâine?

În loc de „De ce faci asta?”, întrebarea devine: „Ce speri să obții din poza asta și cum poți obține același lucru fără pericol?”. Această formulare mută discuția de la confruntare la colaborare, iar adolescentul simte respect, nu atac.

Apoi urmează identificarea excepțiilor: „Când te-ai simțit apreciată fără să postezi nimic?” și „Ce a fost diferit atunci?”. Din răspunsuri se construiesc pași mici: mai multe contexte în care aprecierea vine din relație, mai multă educație media, mai mult sprijin emoțional. Validarea online nu dispare, însă își pierde statutul de oxigen psihic, iar siguranța nu mai stă la negociere.