Politico: Răpirea copiilor ucraineni – act sinistru care nu este doar o practică izolată, ci o politică de stat a Rusiei

Soarta copiilor Ucrainei nu este doar o problemă umanitară — este una centrală în lupta mai largă împotriva impunității și pentru justiție, scrie Politico într-un editorial semnat de Maksimas Milta și Fredrik Wesslau.

Maksimas Milta este director de țară pentru Ucraina în cadrul The Reckoning Project. Fredrik Wesslau este cercetător principal la Centrul pentru Studii Est-Europene din Stockholm și fost președinte al consiliului The Reckoning Project.

Un element definitoriu al războiului de agresiune dus de Rusia împotriva Ucrainei este politica deportării și îndoctrinării copiilor ucraineni. Acest act sinistru nu este doar o practică izolată, ci o politică de stat a Rusiei, reflectând adevăratul scop al acestui război: distrugerea Ucrainei nu doar ca stat, ci și ca națiune, prin eradicarea identității ucrainene.

Este crima pe baza căreia Curtea Penală Internațională (CPI) a emis un mandat de arestare pe numele lui Vladimir Putin și al comisarei pentru drepturile copilului, Maria Lvova-Belova.
Realitatea tragică este că peste 19.500 de copii ucraineni au fost răpiți de Rusia.

Kievul a făcut din întoarcerea acestor copii o cerință centrală în negocierile de încetare a focului și de pace. Dorința de a-i aduce acasă este profund înrădăcinată în societatea ucraineană. O listă cu 339 de nume a fost prezentată delegației ruse la Istanbul, pe 2 iunie.

Însă Rusia a respins chiar ideea că acești copii ar fi fost deportați, batjocorind propunerea ca ei să fie returnați. Șeful delegației ruse, Vladimir Medinsky, a susținut că nu există copii răpiți — ci doar „copii ucraineni salvați” de soldații ruși. A descris cererile ucrainene ca pe un spectacol destinat „bunicuțelor europene simpatizante”.

Această retorică înșelătoare este notabilă din două motive:

1. Atac asupra justiției internaționale

Negarea deportării nu este doar dezinformare previzibilă — este un atac calculat asupra fundamentelor justiției internaționale. Prin înlocuirea protecției garantate copiilor prin Convențiile de la Geneva și Statutul de la Roma cu propagandă cinică, Medinsky nu doar că minte — ci încearcă să normalizeze răpirea de copii ca act legitim de război, și nu ca încălcare gravă.

Ceea ce este deosebit de grav este obrăznicia acestei negări. Medinsky nu neagă pur și simplu o crimă — el încearcă să rescrie regulile acceptate ale războiului. Prin prezentarea cererilor Ucrainei ca „propagandă pentru bunici”, el bagatelizează mandatele CPI, emise pe baza unor dovezi riguroase.

Este tactica standard a Rusiei: folosirea absurdului ca armă, pentru a submina credibilitatea instituțiilor internaționale, în timp ce comite exact crimele pe care acestea încearcă să le oprească.

Nu există nicio ambiguitate: deportarea forțată a copiilor este crimă de război.
Dacă nu există acordul tutorelui legal, sau dacă acesta este obținut sub constrângere, atunci acordul este nul din punct de vedere juridic.

Proiectul The Reckoning documentează de aproape doi ani aceste răpiri, prin mărturii și dovezi directe. Rezultatul este clar: scopul Rusiei este ștergerea identității ucrainene în rândul a peste 1,5 milioane de copii aflați sub ocupație. Aceștia sunt îndoctrinați, forțați să adopte nume și pașapoarte rusești, să învețe istoria și limba rusă.

Mai mult, mulți sunt trimiși în tabere paramilitare modelate după mișcarea Yunarmiya — pentru a fi pregătiți militar și loiali Kremlinului, devenind arme împotriva propriului popor.

2. Propagandă ca acoperire pentru crime

Afirmațiile lui Medinsky nu sunt doar trucuri retorice — sunt strategii deliberate de a ascunde o crimă.

Conform logicii lui, copiii ucraineni sunt „salvați” de invazia pe care chiar armata rusă a inițiat-o. Acest raționament absurd e parte dintr-un tipar mai amplu de minciuni oficiale.

Această tactică nu este nouă: Rusia creează în mod regulat “alibiuri informaționale”, adică povești false, menite să creeze confuzie și să acopere viitoarele crime.

Este o strategie sofisticată de obstrucționare a justiției și evitare a răspunderii, descrisă recent într-un raport realizat de The Reckoning Project și Global Rights Compliance.

Oriunde – fie la negocierile de la Istanbul, fie în Consiliul de Securitate al ONU – Rusia repetă această poveste cu „salvarea copiilor”. Pericolul este ca aceste minciuni, dacă nu sunt demontate ferm, să devină normale, permițând comiterea altor atrocități.

Ce trebuie făcut?

1. Investigații și urmărire penală

Trebuie alocate mai multe resurse pentru investigarea și urmărirea penală a răpirii de copii.
CPI rămâne cea mai credibilă autoritate în acest sens, chiar dacă funcționarea ei este afectată de fostele sancțiuni impuse de administrația Trump.

2. Presiune internațională

Este necesară o presiune diplomatică sporită pentru întoarcerea copiilor răpiți.
Investigațiile jurnalistice și condamnarea publică pot duce, uneori, la succes – dar timpul este esențial.

3. Advocacy global

În contextul în care Africa de Sud prezidează G20, este crucial să se atragă susținerea țărilor din afara UE pentru ideea de răspundere penală internațională.

Soarta copiilor ucraineni nu este doar o tragedie umanitară. Este testul moral al lumii în fața crimei, al justiției în fața cinismului și al adevărului în fața manipulării.