”Iranul – țară arabă”. Erori, confuzii și diferențe în interpretarea unor termeni ca șiiți, suniți, arabi, musulmani. Conflicte și date istorice

Izbucnirea războiului din Iran a captat puternic atenția opiniei publice internaționale asupra situației din Orientul Mijlociu, dar nu doar prin prisma efectelor unei conflagrații extinse mult dincolo de granițele zonei, ci și din punct de vedere istoric și cultural.

Așa au reapărut în prim-plan întrebări vechi și noi, lacune informaționale sau confuzii despre statele din regiune ori despre diferențele religioase și statale, care persistă inclusiv în discursurile publice.

Unele dintre cele mai des întâlnite erori sunt expresii precum  ”Iranul – țară arabă” ori ”arabii din Iran”, exprimări pe care le putem auzi des și în prezent. Nu sunt singurele. De fapt, confuziile sunt desprinse dintr-un tablou mai larg unde sunt prezente des asocieri între termeni ca arabi și musulmani sau diferențieri incerte și neclare dintre șiiți și suniți – cele două ramuri ale lumii islamice divizate puternic de secole.

Când s-a produs fractura majoră în lumea musulmană

Un amplu material pe această temă a realizat și BBC Mundo. Autorii descriu diviziunea dintre sunniți și șiiți ca datând din anul 632 și după moartea profetului Mahomed, moment care a deschis o luptă majoră pentru dreptul de a conduce musulmanii ce continuă până în prezent.

Deși ambele ramuri au coexistat timp de secole, împărtășind multe credințe și practici, sunniții și șiiții au diferențe importante în ceea ce privește doctrina, ritualurile, legile, teologia și organizarea.

Liderii lor respectivi obișnuiesc, de asemenea, să concureze pentru influență, scriu jurnaliștii, care arată că de la Siria la Liban, trecând prin Irak și Pakistan, multe conflicte recente au accentuat sau chiar agravat această diviziune, rupând comunități întregi.

Dar în ce constau aceste două ramuri ale islamului și care ar fi principalele lor diferențe.

Cine sunt sunniții

Sunniții sunt majoritari printre musulmani – se estimează că aproximativ 90% aparțin acestui curent – și se consideră ramura cea mai tradițională a islamului.

De fapt, numele sunit provine de la expresia „Ahl al-Sunna” – „oamenii tradiției”.

În acest caz, tradiția se referă la practicile derivate din acțiunile profetului Mahomed și ale apropiaților săi.

Astfel, sunniții venerează toți profeții menționați în Coran, dar în special pe Mahomed, care este considerat profetul fundamental, iar liderii musulmani ulteriori sunt considerați figuri temporare.

În plus, spre deosebire de șiiți, învățătorii și liderii religioși sunniți au fost controlați de-a lungul istoriei de către stat.

Iar tradiția sunită, care își găsește expresia maximă în Arabia Saudită, susține, de asemenea, un sistem juridic islamic clar codificat, precum și apartenența la una dintre cele patru școli juridice, arată textul citat.

Sărbători pe care sunniții și șiiții nu le celebrează în același mod

Diferențele dintre musulmanii sunniți și șiiți se manifestă în principal prin practici religioase diferite.

De exemplu, există sărbători pe care sunniții și șiiții nu le celebrează în același mod, cum ar fi Ashura. Pentru șiiți, Ashura este o zi de doliu care comemorează martiriul imamului al-Husayn (nepotul profetului și al treilea imam șiit). Acesta este considerat unul dintre evenimentele definitorii din istoria șiiților. Dar pentru sunniți, Ashura este o zi de post pentru a comemora ziua în care Nuh (Noe) a părăsit arca și ziua în care Musa (Moise) a fost salvat de la egipteni de către Allah.

Timp de secole, au existat doar cazuri ocazionale în care intoleranța religioasă de ambele părți a dus la conflicte, mai scriu jurnaliștii.

Cine sunt șiiții. Iranul, principala putere

Șiiții au început ca o facțiune politică: „Shiat Ali” sau partidul lui Ali. Ali în cauză era ginerele profetului Mahomed și șiiții revendică dreptul său și al descendenților săi de a conduce musulmanii.

Ali a fost ucis ca urmare a intrigilor, violențelor și războaielor civile care au marcat califatul său. Iar fiilor săi, Hassan și Hussein, li s-a refuzat ceea ce ei considerau dreptul lor legitim de a-i succeda.

Se crede că Hassan a fost otrăvit de Muawiyah, primul calif – adică liderul musulmanilor – din dinastia Umayyad, în timp ce fratele său Hussein a murit, alături de mai mulți membri ai familiei sale, pe câmpul de luptă.

Aceste evenimente stau la baza conceptului șiit de martiriu și a ritualurilor sale de doliu. De fapt, credința șiită se caracterizează și printr-un element mesianic distinctiv. Și șiiții au o ierarhie clericală care practică o interpretare deschisă și constantă a textelor islamice, explică analiza citată.

Se estimează că șiiții numără în prezent între 120 și 170 de milioane de credincioși, aproximativ o zecime din totalul musulmanilor.

Ei constituie majoritatea populației din Iran, Irak, Bahrain, Azerbaidjan și, conform unor estimări, Yemen.

Dar există comunități șiite importante și în Afganistan, India, Kuweit, Liban, Pakistan, Qatar, Siria, Turcia, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.

Liderul suprem iranian exercită o influență spirituală remarcabilă asupra a milioane de șiiți, care îl consideră intermediarul dintre credincioși și mahdi, imamul ascuns care, conform credințelor lor, va reapărea la sfârșitul timpurilor, arată materialul BBC.

Ce rol a jucat diviziunea dintre musulmani în conflictele politice

În țările guvernate de sunniți, șiiții se numără, în general, printre cei mai săraci membri ai societății și se consideră victime ale opresiunii și discriminării.

Minoritățile șiite din țările sunnite, precum Arabia Saudită, aparțin de obicei unei clase socioeconomice inferioare.

Iar unii extremiști sunniți au ajuns să predice ura față de șiiți.

Revoluția iraniană din 1979, la rândul său, a lansat o agendă islamistă radicală de orientare șiită care a venit să provoace guvernele conservatoare sunnite, în special în Golful Persic.

Iar politica Teheranului de a sprijini partidele și milițiile șiite dincolo de granițele sale a fost compensată de statele din Golf cu un sprijin mai mare pentru guvernele și mișcările sunnite din străinătate.

De exemplu, în timpul războiului civil din Liban, șiiții au câștigat importanță datorită activităților militare ale Hezbollah.

Iar extremiștii sunniți, precum talibanii, au făcut același lucru în Pakistan și Afganistan, unde atacă adesea lăcașurile de cult ale șiiților.

Conflictele recente din Irak și Siria au căpătat, de asemenea, conotații sectare.

Mulți tineri sunniți s-au alăturat grupurilor rebele pentru a lupta în aceste țări, reproducând ideologia extremistă a ceea ce a fost Al-Qaeda, un grup de orientare sunită.

Când Irakul lui Sadam Hussein a vrut să ocupe Iranul

De la preluarea puterii politice în 1979, clerul șiit din Iran a sprijinit musulmanii șiiti din Irak, Liban și Siria. Această influență în expansiune a provocat îngrijorare conducătorilor sunniți din țările arabe cu minorități șiite, precum Bahrain și Arabia Saudită. Pe de altă parte, membrii minorității șiite din Arabia Saudită s-au plâns că sunt tratați ca potențiali colaboratori ai Iranului.

În 1980, Irakul, condus de liderul sunnit Saddam Hussein, a invadat vecinul său Iran, condus de noul conducător șiit al țării, ayatollahul Khomeini. Saddam dorea ca Irakul să înlocuiască Iranul ca stat dominant în Golful Persic, dar era îngrijorat și de faptul că revoluția iraniană ar putea avea un efect de undă asupra majorității șiite din țara sa. Războiul dintre Iran și Irak a fost unul dintre cele mai sângeroase din secol, estimându-se că un milion de iranieni și până la jumătate de milion de irakieni au murit în conflict, arată BBC.

Arabii – o minoritate în islam. Milioane de arabi creștini, persecutați

O amplă analiză pe acest subiect a realizat jurnalistul Dan Alexe, într-un mai vechi material pentru Europa Liberă.

” (…) Iranul șiit care e la originea acelei fatwa, poruncă religioasă, prin care se cere moartea lui Salman Rushdie, mai trebui știut și că Iranul practică un soi de altă religie decât lumea sunnită, decât ceilalți musulmani.

Așa că: musulman și arab nu înseamnă câtuși de puțin același lucru. Arabii fiind o minoritate în Islam, ba chiar existând milioane de arabi creștini persecutați prin Egipt și tot Orientul Apropiat, iar cele mai mari țări musulmane fiind Indonezia, Pakistanul, India, Bangladesh, Nigeria, Iran și Turcia, unde nimeni nu vorbește arabă (după cum nu sunt arabi nici afganii, uzbecii, uigurii, cecenii și alții), e uluitor că unii intelectuali încă mai confundă musulmani și arabi.Turcii, cecenii, iranienii sau afganii nu sunt arabi. Numai în Egipt, populația creștină arabofonă e estimată la între 6 și 10 milioane de oameni (copții). Milioane de arabi sunt creștini în Palestina, Liban, Siria și Irak”, scrie Dan Alexe în materialul cu titlul ”Islamul și <lumea arabă>, o confuzie de evitat”.

La final, autorul face și un top cu principalele țări cu populație musulmană, în ordine numerică absolută și în procente raportate la populație, statistică în care nici una nu este o țară arabă și în niciuna din ele nu se vorbește araba:

Indonesia 204,847,000 (87%)

Pakistan 178,097,000 (96%)

India 172,000,000 (14%) (2016)

Bangladesh 145,312,000 (90%)

Nigeria 75,728,000 (48%)

Iran 74,819,000 (100%)

Turcia 74,660,000 (99%)