De ce unele relații au nevoie de dramă ca să „funcționeze”. Psihologul Radu Leca explică

Psihologul Radu Leca explică faptul că erotizarea durerii este, de multe ori, o strategie prin care psihicul încearcă să facă suportabilă o suferință veche: atunci când iubirea a fost învățată din copilărie ca un amestec de anxietate, respingere și imprevizibil, corpul ajunge să confunde intensitatea cu intimitatea.

În relațiile de cuplu, asta se poate traduce prin atracție pentru tensiune, dramă, gelozie, jocuri de putere sau distanță–apropiere. Nu e “nebunie” și nici defect moral: e un tipar de reglare emoțională în care durerea devine un stimul familiar, iar familiarul se simte sigur, chiar dacă doare.

Din perspectivă psihologică, erotizarea funcționează ca mecanism de control, dacă sexualizez durerea, transform pasivitatea în “alegere”.

În loc să fiu rănit, devin cel  care “transformă” rana în plăcere, îmblânzind rușinea, frica sau neputința. Mai există și componenta neurobiologică: stresul cronic și conflictul cresc adrenalina și cortisolul; împăcarea sau apropierea ulterioară declanșează dopamină și oxitocină.

Creierul învață un ciclu tip roller-coaster: tensiune mare/eliberare/“high” de reconectare. Problema e că, în timp, ai nevoie de tot mai multă tensiune ca să simți aceeași “stare de bine”.

Aici intră ideea de identitate somatică, când suferința se repetă, corpul o încorporează ca pe un fel de semnătură personală. Postura se strânge, respirația se scurtează, maxilarul rămâne încleștat, stomacul e mereu în alertă.

Ajungi să te recunoști în tensiune (“așa sunt eu”, “așa e relația noastră”), iar calmul devine suspect sau plictisitor. În cuplu, asta poate produce un pact inconștient: unul apasă pe rană, celălalt reacționează; apoi urmează reconcilierea care pare pasiune. Dar, de fapt, e o coregrafie a supraviețuirii, nu a intimității.

Transformarea tensiunii în stare de bine începe cu schimbarea “sursei” de intensitate. Din conflict spre conexiune. Practic, asta înseamnă să învățați să tolerați apropierea fără să o “condimentați” cu rană.

În sexualitate, mutați accentul de la “durere ca dovadă” la “consimțământ, ritm, siguranță”, semnale clare, check-in-uri simple (“cum e pentru tine acum?”), plus explorarea plăcerii lente, care nu depinde de stres.

În terapie, lucrul cu atașamentul și cu trauma dar și cu somatica (focusing, mindfulness, EMDR, terapii orientate pe corp) ajută la rescrierea asocierii dintre iubire și alertă. Pe scurt, nu renunțați la intensitate; doar o mutați într-un loc care construiește, nu arde.