De ce te jignește cel care spune că te iubește. Mecanismele din spatele atacurilor în cuplu

Psihologul Radu Leca explică faptul că „răutatea” din cuplu nu apare, de cele mai multe ori, dintr-o dorință reală de a face rău, ci dintr-un amestec de frustrare, neputință și mecanisme de apărare. Specialistul spune că ironiile, disprețul și atacurile la persoană sunt adesea semne ale unei reglări emoționale slabe sau ale unei nevoi exprimate greșit, cum ar fi dorința de atenție, siguranță sau respect.

Totuși, Leca subliniază că înțelegerea cauzelor nu înseamnă tolerarea comportamentului, iar atunci când apare umilirea, controlul sau amenințările, este nevoie de limite clare și, uneori, de sprijin terapeutic

În cuplu, „răutatea” rareori apare din senin, ca o poftă de a face rău. De cele mai multe ori, este un amestec de apărare, frustrare și neputință exprimată prost. În psihologie, comportamentele agresive — ironii, dispreț, atacuri la persoană — sunt adesea semne că cineva nu știe să ceară ceva într-un mod vulnerabil: atenție, respect, siguranță sau spațiu. Asta nu le face acceptabile, dar le face mai ușor de înțeles și de oprit. „Când nu știu să cer, ajung să lovesc cu vorba.”

Un motiv comun este reglarea emoțională slabă. Partenerul se simte copleșit și descarcă tensiunea pe cel mai „la îndemână” om: adică pe tine. Paradoxul relațiilor apropiate este că tocmai cu cei pe care îi iubim ne permitem să ne pierdem controlul, pentru că avem impresia că legătura va rezista.

În terapie, asta se numește uneori „siguranță prost folosită”: apropierea devine pretext pentru neglijență. Rezultatul este că celălalt ajunge să meargă pe coji de ouă, iar intimitatea se topește încet. „Nu pentru că ești de neclintit meritai să te doară.”

Apoi apare nevoia de putere. Când cineva se simte mic, nesigur sau rușinat, poate încerca să se simtă „deasupra” prin critică, sarcasm sau comparații. Disprețul este un combustibil toxic: oferă o iluzie de control pe moment, dar erodează respectul.

Iar fără respect, cuplul se usucă. În spatele răutății de tip „te pun la punct” se ascunde adesea frica: frica de a nu fi suficient, frica de abandon, frica de a pierde statutul în relație. „Când te micșorez pe tine, nu mă simt mai mare, doar mai singur.”

Un alt mecanism este „atacul preventiv”. Dacă partenerul a învățat în trecut că vulnerabilitatea este periculoasă — în familia de origine sau în relații anterioare — poate lovi primul, ca să nu fie rănit. În loc să spună „mi-e teamă că nu mai sunt important/ă”, spune „oricum nu ești bun de nimic”.

Aici, răutatea devine un fel de armură: rigidă, zgomotoasă, dar menită să ascundă o rană. În psihoterapie, când armura cade, se vede adesea copilul interior speriat, nu „omul rău”. „Dacă aș ști să plâng, n-aș mai țipa.”

Mai există și „contabilitatea relațională”: ținem scorul în minte, cine a făcut, cine n-a făcut, cine a greșit. Când se adună resentiment, partenerul poate folosi răutatea ca formă de „răzbunare” sau de „echilibrare” a balanței. Problema este că, în cuplu, nu există un câștigător real: fiecare replică tăioasă cere dobândă emoțională. Repararea devine mai grea, iar apropierea începe să pară riscantă. „Am vrut să fie corect și am ajuns să fiu rău cu tine.”

Important este să înțelegi, dar asta nu înseamnă să tolerezi. Dacă răutatea înseamnă umilire, amenințări, control, izolarea ta sau violență, este un semnal de alarmă, nu un „stil de comunicare”. Limitele clare sunt terapie în viața de zi cu zi: „Nu continui discuția dacă mă jignești.

Putem relua când vorbim respectuos.” Uneori ajută terapia de cuplu, alteori este nevoie de terapie individuală sau chiar de reevaluarea relației, mai ales dacă există abuz repetat și lipsă de responsabilizare. „Iubirea fără respect e doar atașament cu răni deschise.”