Analiză BBC: Regimurile autoritare mor treptat, apoi brusc. Dar Iranul nu a ajuns încă acolo

Cum moare un regim autoritar? Așa cum spunea Ernest Hemingway despre faliment – treptat, apoi brusc. Protestatarii din Iran și susținătorii lor din străinătate sperau că regimul islamic de la Teheran se află deja în faza „bruscă”. Indiciile arată însă că, dacă este pe moarte, procesul este încă unul gradual, se arată într-o analiză a BBC.

Ultimele două săptămâni de tulburări reprezintă o criză majoră pentru regim. Furia și frustrarea iranienilor au mai explodat pe străzi și în trecut, dar cea mai recentă explozie vine pe fondul tuturor loviturilor militare suferite de Iran în ultimii doi ani din partea SUA și a Israelului.

Însă, pentru iranienii greu încercați, care se luptă să-și hrănească familiile, impactul sancțiunilor a fost mult mai semnificativ.

În cea mai recentă lovitură pentru economia iraniană, toate sancțiunile ONU ridicate în baza acordului nuclear din 2015 au fost reimpuse de Marea Britanie, Germania și Franța în septembrie. În 2025, inflația la alimente a depășit 70%. Moneda națională, rialul, a atins un minim istoric în decembrie.

Deși regimul iranian se află sub o presiune enormă, dovezile arată că nu este pe punctul de a se prăbuși.

Un element crucial este faptul că forțele de securitate rămân loiale. De la Revoluția Islamică din 1979, autoritățile iraniene au investit timp și bani în crearea unei rețele elaborate și nemiloase de constrângere și represiune.

În ultimele două săptămâni, forțele regimului au executat ordinele de a trage în propriii cetățeni pe străzi. Drept urmare, demonstrațiile din ultimele săptămâni s-au încheiat – cel puțin din câte se poate observa într-o țară ai cărei conducători continuă să impună o întrerupere a comunicațiilor.

În prima linie a reprimării protestelor se află Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), cea mai importantă organizație din țară.

Acesta are misiunea specifică de a apăra ideologia și sistemul de guvernare al Revoluției Islamice din 1979, răspunzând direct liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei. Se estimează că IRGC dispune de aproximativ 150.000 de oameni, funcționând ca o forță paralelă față de armata convențională a Iranului. De asemenea, este un actor major în economia iraniană.

Un amestec puternic de putere, bani, corupție și ideologie îi oferă toate motivele să apere sistemul.

IRGC are o forță auxiliară, miliția Basij, o organizație paramilitară de voluntari. Aceasta susține că are milioane de membri. Unele estimări occidentale plasează efectivele sale active la câteva sute de mii – un număr în continuare foarte mare. Basij se află în prima linie a represiunilor regimului împotriva protestatarilor.

Am văzut IRGC și Basij în acțiune la Teheran în 2009, când au intervenit pentru a reprima demonstrațiile masive care au urmat unei alegeri prezidențiale contestate. Voluntarii Basij au ocupat străzile, înarmați cu bastoane de cauciuc și ciomege de lemn.

În spatele lor se aflau bărbați în uniformă cu arme automate. Grupuri de motocicliști cutreierau marile bulevarde ale Teheranului, năpustindu-se asupra grupurilor care încercau să protesteze. În mai puțin de două săptămâni, protestele care blocaseră străzile au fost reduse la mici grupuri de studenți care scandau sloganuri și dădeau foc tomberoanelor.

Seara, oamenii ieșeau pe balcoane și pe acoperișuri pentru a striga „Dumnezeu este mare”, așa cum făcuseră părinții lor împotriva Șahului, până când și acest lucru s-a stins.

Aparenta reziliență a forțelor de securitate internă nu înseamnă că liderul suprem sau apropiații săi se pot sau se vor relaxa. Președintele american Donald Trump continuă să amenințe cu acțiuni. Milioanele de iranieni care doresc căderea regimului trebuie să clocotească de resentiment și furie.

La Teheran, guvernul și liderul suprem par să caute modalități de a elibera o parte din presiunea cu care se confruntă. Retorica oficială belicoasă este combinată cu o ofertă de reluare a negocierilor cu SUA.

Este greu de văzut cum cele două părți ar putea ajunge la un acord privind planurile nucleare și programul de rachete balistice ale Iranului, care au zădărnicit runde anterioare de negocieri. Totuși, discuțiile ar putea câștiga timp pentru Iran, mai ales dacă Trump poate fi convins că un acord, oricât de improbabil, este posibil.

Ca parte a campaniei sale de presiune, Trump afirmă că va impune un tarif de 25% pentru bunurile oricărei țări care face afaceri cu Iranul. Din nou, este greu de văzut cum ar putea funcționa acest lucru. China cumpără cea mai mare parte a petrolului iranian.

Trump și președintele Chinei, Xi Jinping, au convenit toamna trecută asupra unui armistițiu în războiul lor comercial, urmând ca un summit să aibă loc la Beijing în aprilie. Summitul va aborda cele mai mari probleme cu care se confruntă cele două superputeri mondiale. Ar dori Trump să pună în pericol sau să perturbe summitul doar pentru a menține presiunea asupra Iranului?

La Teheran, cea mai mare prioritate pentru liderul suprem, ayatollahul Khamenei, este păstrarea sistemului de guvernare al Republicii Islamice.

Un avantaj pentru regim este lipsa unei conduceri coerente în rândul protestatarilor. Fiul cel mare al Șahului detronat de revoluție în urmă cu aproape o jumătate de secol a încercat să fie liderul de care aceștia duc lipsă. Atractivitatea sa pare limitată de istoria familiei sale și de legăturile sale strânse cu Israelul.

O lecție care i-ar putea îngrijora pe clericii și militarii de la Teheran vine de la fostul lor aliat, fostul președinte sirian Bashar al-Assad. Părea că își câștigase războiul și era reabilitat treptat de Arabia Saudită și Liga Arabă, când s-a confruntat, la sfârșitul lui 2024, cu o ofensivă rebelă bine organizată.

Atât Rusia, cât și Iranul, cei mai importanți doi aliați ai săi, nu au fost dispuși sau poate capabili să-l salveze. În câteva zile, Assad și familia sa au zburat în exil la Moscova.

Un regim autoritar se degradează treptat, apoi se prăbușește brusc. Când Siria lui Assad s-a prăbușit, totul s-a întâmplat foarte repede. Un alt exemplu care ar putea fi studiat la Teheran este căderea, în 2011, a președintelui tunisian Ben Ali, când armata a decis să protejeze protestatarii de forțele de securitate internă.

Căderea lui Ben Ali a precipitat demisia lui Hosni Mubarak în Egipt. Mubarak ar fi putut supraviețui demonstrațiilor masive dacă forțele armate nu ar fi decis că, pentru a-și salva propria poziție, el trebuia să plece.

S-ar putea întâmpla asta și în Iran? Poate. Nu încă.

Oponenții regimului islamic vor spera la mai multă presiune internă și externă și la apariția unei conduceri credibile, astfel încât procesul de degradare să se accelereze de la treptat, la brusc.