”În fiecare dimineață, Papa Francisc mă întreba: cine a mai murit azi?”. Interviu cu asistentul medical care l-a îngrijit până în ultima clipă

De fiecare dată când îl cuprinde nostalgia, adică foarte des, Massimiliano Strappetti, în vârstă de 56 de ani, din Roma, asistentul medical pe care l-am văzut cu toții multe imagini împingând scaunul cu rotile al cardinalului Bergoglio, atât la Vatican, cât și la Gemelli (n.r. – spitalul universitar în care a fost tratat Papa Francisc), deschide sticluța cu apă de colonie de la Farmacia Vaticana”cu care Papa își umezea fața înainte de a ieși din Santa Marta” și o miroase: „Astfel, într-o clipă îmi revine în minte tot ce a fost”…

Sunt cuvinte pline de emoție, publicate de ziarul italian Corriere della Sera , din primul interviu pe care Massimiliano Strappetti l-a acordat, la exact un an de la moartea lui Francisc.

El a început să lucreze la spitalul Gemelli la vârsta de 20 de ani, apoi a intrat în Garda medicală vaticană și, de-a lungul carierei sale, i-a asistat și pe Papa Ioan Paul al II-lea și pe Papa Ratzinger, iar acum face parte din echipa medicală care îl îngrijește pe Papa Leon al XIV-lea.

Astăzi, marți, 21 aprilie, la ora 18 (n.r. – 19.00, ora României), cel care a slujit ca asistent medical al Sfântului Părinte trecut în neființă exact în urmă cu an va fi și el printre băncile din Santa Maria Maggiore, unde este înmormântat Papa Francisc, la liturghia de la prima aniversare: ”Pentru mine a fost un al doilea tată și încă astăzi îmi lipsește foarte mult”.

Corriere della Sera: Dumneavoastră ați rămas timp de două zile și jumătate lângă sicriul deschis al Papei. De ce?

Pentru că îi îngrijisem până în ultima clipă, cu dragoste, trupul Sfântului Părinte și, prin urmare, simțeam nevoia să mă ocup de el și în acel moment, gata să intervin pentru orice necesitate cauzată de expunerea îndelungată a trupului neînsuflețit în fața credincioșilor. Așa era corect.

Ați trăit alături de el tot calvarul bolii și, cu siguranță, cea mai frumoasă zi a fost duminica de Paște, 20 aprilie 2025. Ajunul morții sale. Acum un an.

Da, pot dezvălui acum un lucru pe care l-am păstrat mereu pentru mine. În acea zi, după binecuvântarea Urbi et Orbi și turul festiv în mijlocul mulțimii, când ne-am întors la Santa Marta (n.r. – Santa Marta este clădirea unde locuia Papa Francisc, folosită în mod normal ca pensiune pentru oaspeți; el a ales să stea acolo și nu în luxoasele apartamente papale, pentru că este o clădire mai modestă și îl reprezenta mai mult).

Era epuizat, dar fericit ca un copil căruia i s-ar fi dăruit un borcan de ciocolată. În lift, rămânând doar noi doi, o lacrimă i-a curs pe chip.

Era o lacrimă de bucurie. De fapt, Papa Francisc v-a spus: «Mulțumesc că m-ai adus înapoi în piață»… I-ați făcut această promisiune, nu?

Da, nu-i plăceau spitalizările; de fiecare dată când trebuia să meargă la spitalul Gemelli, spunea mereu, glumind: «O să vezi, acum cardinalii pregătesc Conclavul».

Dar pe 14 februarie, anul trecut, starea lui devenise cu adevărat gravă și așa i-am spus: «Sfinte Părinte, trebuie să mergem la spital».

El a suspinat: «Asta e ultima oară când văd Santa Marta, nu-i așa?». Și atunci i-am făcut promisiunea: «O să vă aduc înapoi aici îmbrăcat în veșmânt papal». Și așa a fost.

Părintele Wojtyla (n.r. – Papa Ioan Paul al II-lea), „sfânt imediat”. Credeți că și pentru Francisc calea este aceeași?

Papa Francisc spunea mereu: numai Iisus face minuni. Totuși, nu ascund faptul că există cazuri care vor trebui analizate. Atât de către Biserică, cât și de către știință. Mă refer la persoane afectate de boli grave care s-au vindecat. Vom vedea. Dar pentru mine, Papa Francisc este deja sfânt.

În zori, în Lunea Paștelui, el s-a întors spre dvs., v-a luat mâna și a închis ochii pentru totdeauna. Ce v-a unit în acest fel?

Poate faptul că eu îl vedeam ca pe o persoană, înainte de a fi Papă. De aceea îi venea natural să se încreadă în mine.

În ziua de Paște, înainte de turul cu papamobilul, era îngrijorat: Oare reușesc să urc în jeep? — mă întreba — Și dacă ne vede cineva între timp?. Îngrijorările unei persoane normale, pe scurt, pe care îl doare atât de tare genunchiul drept încât nu reușește să-și pună pantofii, dar nu-i este rușine să ceară ajutor.

Și mai spunea: Știi de ce am încredere? M-am informat, am aflat că faci bine tuturor, nu ți s-a urcat la cap. Dar ne unea foarte mult și ironia. În fiecare dimineață, când se trezea, mă întreba: «Bună, cine a murit azi?». Așa era el.

În cele 38 de zile de spitalizare la Gemelli au venit mii de oameni…

Da, era mulțumit de toată acea afecțiune, foarte fericit când a aflat că niște dansatori argentinieni începuseră să danseze sub ferestrele lui.

Ce vă rămâne din partea Papei Francisc?

Vreți să spuneți, în afară de parfumul lui și de această imensă fericire care mă cuprinde? Îmi rămân numeroasele cărți de bucate pe care mi le-a dăruit, cunoscând a doua mea viață de aspirant la titlul de bucătar.

Și apoi cuvintele frumoase pe care i le-a spus într-o zi partenerei mele Barbara, mulțumindu-i pentru faptul că a suportat o viață atât de complicată alături de asistentul medical al Papei.

Și fiului meu Mattia, care de mic juca fotbal în poartă, ca el în tinerețea din Argentina. A murit într-o clipă, nu mă așteptam. Accident vascular cerebral: sper că nu a suferit.

Și dimineața, cu poncho-ul? Cum a fost?

Ah, da, pe 10 aprilie! Ne plimbam liniștiți pe coridorul din Santa Marta când, deodată, mi-a spus: «Aș vrea să merg la Bazilică, trebuie să vorbesc cu restauratorii Altarului Catedrei». Eu eram fără sacou, el purta poncho-ul argentinian pe care îl purta în cameră. L-am întrebat: Dar dacă ne văd?. Iar el a spus: Mergem oricum. Era un fotograf acolo. A doua zi, când l-am trezit, i-am spus asta. Iar el a zis: Bine, atunci mergem și azi!. Acele imagini au făcut înconjurul lumii.

(n.r. – Fostul asistent medical amintește aici de întâmplarea petrecută într-o după amiază, când Papa Francisc a întrat în Bazilica Sfântul Petru îmbrăcat cu Ponch-ul său argentinian, și nu ca Papă. Era în cărucior și l-au recunoscut turiștii, l-au fotografiat. Iar asistentul medical întărește ideea că era un papă neconvențional, pentru că au intrat amândoi în Bazilica (asistentul fără sacou) încălcând protocol vestimentar).

Glumeați mult, așa cum face un tată cu fiul său…

„Da, însă odată m-am făcut serios și i-am mărturisit că sunt divorțat. «Și care e problema?», mi-a spus. Apoi m-a întrebat: «Dar te lasă (n.r. – preoții) să primești împărtășania?» Și a adăugat: «Pentru că, altfel, spune-mi cum îi cheamă pe preoții aceia care refuză, mă duc eu să vorbesc cu ei!».”

Un Papă surprinzător, curajos și vesel. De aceea mi-e dor de el și merg des să-l vizitez la Santa Maria Maggiore.

(n.r. – Episodul amintitit aici privește taina împărtășaniei în Biserica Catolică, pentru că mulți preoți refuză să o acorde persoanele divorțate. Prima căsătorie este considerată pe viață, iar cei care o desfac înseamnă că se împotrivesc voii lui Dumnezeu și nu ar merita nicio indulgență, deci nici împărtășania).

Pentru pentru un nou salut?

Da, merg la mormânt, îi duc o trandafir alb și fac o glumă dintre ale noastre. Poate râde.