Românul le știe pe toate. De unde vine nevoia de a avea dreptate. Explicația psihologului Radu Leca

Psihologul Radu Leca explică de ce, în multe conversații din România, oamenii afirmă cu certitudine lucruri despre politică, sănătate sau educație, chiar și atunci când informațiile sunt puține: nu din răutate, ci din nevoia de control, statut și siguranță emoțională. Iar „părerea spusă tare” poate avea costuri reale pentru relații și pentru sănătatea noastră mentală.

Radu Leca arată că în conversațiile cotidiene din România apare frecvent o scenă familiară: cineva spune cu siguranță ce „e clar” despre politică, sănătate, educație, relații, economie sau psihologie, deși lipsește contextul sau informațiile sunt puține.

Nu e neapărat răutate, nici prostie, ci un amestec de nevoi psihologice și obiceiuri culturale care ne împing să „vindem o părere” ca pe un adevăr. „Când certitudinea e ieftină, oamenii o cumpără ca să nu plătească prețul îndoielii. Este scump să simți dezamăgirea.”

Psihologul explică faptul că impulsul de a emite păreri ferme e legat de nevoia de control și de reducerea anxietății. Mintea caută coerență, iar ambiguitatea e inconfortabilă: nu știm ce urmează, nu știm cine are dreptate, nu știm ce să facem.

Aici intervine toleranța la incertitudine, capacitatea de a sta cu întrebări fără să ne grăbim spre un răspuns. Când toleranța e scăzută, părerea devine o ancoră: „dacă eu știu, lumea e mai ordonată”. „Dacă nu controlez realitatea, controlez povestea despre ea. Am mai multă siguranță când controlez măcar o poveste.”

În opinia lui Radu Leca, un mecanism cognitiv des întâlnit este efectul Dunning–Kruger: persoanele cu competență redusă într-un domeniu își supraestimează cunoștințele tocmai pentru că nu au instrumentele necesare să-și evalueze limitele.

Fenomenul este amplificat de mediul online, care recompensează afirmația scurtă și categorică, nu nuanța. În plus, modestia intelectuală este adesea percepută drept slăbiciune, iar „depinde” sună ca o eschivă. „Când povestea nu primește aplauze, povestitorul urcă pe scenă, cerșind atenție.”

Psihologul mai explică și tendința de a căuta și interpreta informația astfel încât să ne confirme convingerile preexistente. Odată ce am investit într-o opinie, apare disonanța cognitivă — disconfortul psihic atunci când întâlnim date care ne contrazic.

Pentru a reduce această stare, unii resping sursa („sigur are interes”), minimalizează evidența („un caz izolat”) sau ridiculizează contraargumentul. În România, unde dezbaterile sunt foarte încărcate emoțional și identitar, disonanța se simte ca o amenințare la sine, nu ca o simplă corecție de informație. „Nu te contrazic pe tine, îți aperi eul când îți aperi opinia.”

Radu Leca spune că și istoria, și cultura au un rol important. În societăți marcate de lipsuri, incertitudine și tranziții repetate apare o „înțelepciune de supraviețuire”, bazată pe descurcăreală, suspiciune față de autorități și valorizarea experienței directe.

„Eu știu, că am trăit” devine criteriu de adevăr, uneori în competiție cu expertiza formală. Această perspectivă poate fi sănătoasă, dar devine problematică atunci când este folosită ca dovadă universală. „Când viața te-a învățat dur, diploma altuia pare o jignire.”

În plan relațional, psihologul arată că părerea rostită ca verdict poate funcționa ca strategie de putere. În familie, statutul se negociază uneori prin cine are dreptate, nu prin cine înțelege mai bine. Mulți învață de mici că fermitatea câștigă, iar vulnerabilitatea pierde.

La maturitate, aceste dinamici sunt repetate în discuțiile publice, iar părerea devine armură, nu comunicare. „Vă aduc aminte că în unele case, dreptatea era iubire și cine o pierdea, pierdea și locul la masă.”

Psihologul vorbește și despre identitatea socială: convingerile nu sunt doar idei, ci și semne de apartenență la un grup, o generație sau o tabără. Când discuțiile despre guvern, vaccinuri, Covid, educație se transformă în „noi versus ei”, părerea devine steag.

Renunțarea la ea poate fi percepută ca o trădare a grupului sau o pierdere a imaginii personale. Astfel, chiar și argumentele bune eșuează, nu pentru că nu sunt logice, ci pentru că se lovesc de loialitate. „Nu apăr o idee, apăr tribul din care fac parte și care mi-a dat un nume.”

Din cabinet, explică Radu Leca, se vede adesea partea tandră din spatele rigidității: frică, rușine, nevoia de a fi văzut. Rușinea transmite mesajul „e ceva în neregulă cu mine”, iar o opinie rostită tare poate masca vulnerabilitatea: „dacă par sigur, nu se vede că mă simt mic”. Aici intră și mecanisme de apărare precum raționalizarea sau proiecția. „Unii ridică vocea ca să nu li se audă tremuratul dinăuntru.”

Psihologul atrage atenția că acest stil are costuri reale. Social, polarizarea crește, dialogul scade, iar cooperarea devine dificilă. Personal, omul care trebuie să aibă dreptate tot timpul se epuizează și își menține o identitate rigidă, în care greșeala devine catastrofă.

Astfel pot apărea anxietate și chiar simptome depresive, pentru că realitatea rămâne plină de ambiguitate și nu se aliniază certitudinilor noastre. Se pierde, în schimb, curiozitatea — un factor protector important pentru sănătatea psihică. „Când îți aperi părerea ca pe o fortăreață, nu mai ai ferestre spre oameni.”

Totuși, Radu Leca spune că există o cale mai blândă, care nu cere indecizie, ci conștiență. Metacogniția — observarea propriului mod de a gândi — ne poate ajuta să ne întrebăm „ce dovezi am?”, „ce emoție îmi conduce concluzia?”, „ce aș putea să nu văd?”.

Umilința intelectuală înseamnă recunoașterea limitelor fără auto-înjosire. Iar diferența dintre opinie, experiență și fapt verificabil e esențială. În loc de „știu sigur”, putem spune „din ce am citit până acum” sau „în experiența mea, dar pot greși”. „A spune «nu știu încă» nu te micșorează ca om, ci îți face loc să crești.”

În final, psihologul concluzionează că „românul care crede că știe orice” nu este un personaj de caricatură, ci un simptom al modului în care ne-am adaptat la nesiguranță, ierarhii, lipsa de încredere și nevoia de statut.

Partea bună este că aceste lucruri se pot schimba, conversație cu conversație, prin curajul de a pune întrebări, de a asculta fără să pregătim replica și de a ne permite să fim oameni în curs de învățare. „Nu ne vindecăm când avem dreptate, ci când ne permitem să fim sinceri.”