Doctrina care schimbă din nou lumea. Cum justifică Trump intervenția în Venezuela

Donald Trump a invocat un principiu geopolitic vechi de peste 200 de ani – Doctrina Monroe – pentru a justifica intervenția în Venezuela și arestarea liderului Nicolás Maduro. Dar ce este, de fapt, această doctrină și de ce are un impact atât de mare în politica internațională? Să trecem în revistă originile, evoluția și efectele reale ale unei politici care a modelat relațiile Statelor Unite cu America Latină timp de două secole.

Doctrina Monroe a fost formulată în 1823 de președintele american James Monroe în fața Congresului S.U.A. și a stabilit un principiu simplu dar puternic: nicio putere europeană nu trebuie să colonizeze sau să influențeze politic America Latină, iar în schimb Statele Unite se angajau să nu se implice în afacerile interne europene. Inițial un mesaj simbolic, doctrina a devenit relevantă când SUA au crescut ca putere. La începutul secolului XX, președintele Theodore Roosevelt a introdus ceea ce se numește Corolarul Roosevelt, potrivit căruia SUA aveau dreptul de a interveni militar în țările latino-americane pentru a menține ordinea – transformând doctrina într-un instrument de politică externă activă. De-a lungul secolului XX, principiile Monroe au fost folosite pentru a justifica intervenții militare directe sau indirecte: de la criza rachetelor din Cuba în 1962, când președintele John F. Kennedy a instituit o carantină navală împotriva URSS, până la intervenții ale Statelor Unite în Nicaragua și El Salvador în anii ’80, și chiar o invazie a Panama în 1989 pentru a răsturna liderul Manuel Noriega.

Pentru multe țări din America Latină, doctrina a fost privită, de-a lungul timpului, ca o formă de hegemonism american, și mai puțin ca un instrument defensiv. Criticii arată că principiul protecției împotriva Europei s-a transformat treptat în justificare pentru intervenții politice și economice americane în regiune, afectând suveranitatea unor state. După 1991, odată cu sfârșitul Războiului Rece, SUA și-au redus implicarea militară directă în America Latină, iar politica oficială a Statelor Unite a început să adopte formule mai «cooperative» prin Organizația Statelor Americane (OAS). Totuși, principiile doctrinei au rămas un cadru de justificare – uneori implicit – pentru interesele strategice și economice ale Washingtonului în regiune.

În 2025-2026, Donald Trump a revigorat această tradiție, reinterpretând doctrina pentru a justifica intervenția militară din Venezuela și capturarea lui Nicolás Maduro. Trump a sugerat chiar un nou concept, pe care l-a numit „Donroe”, punându-și numele peste doctrina originală în discursuri legate de dominarea Americilor. Criticii internaționali spun că această abordare pune în pericol normele internaționale bazate pe suveranitate și legea ONU și poate încuraja alte puteri, precum Rusia sau China, să adopte strategii similare în propriile «sfere de influență».

Invocarea doctrinei într-un context modern a generat critici puternice din partea unor țări latino-americane dar și a unor lideri globali, care consideră că aceasta subminează ordinea internațională și riscă să amplifice tensiunile geopolitice. Operațiuni recente au fost descrise ca un «atac la normele internaționale» și au alimentat temeri privind revenirea la politici de sferă de influență și «policeman» în relațiile interstatale.  Dintr-un mesaj de apărare împotriva colonialismului european, Doctrina Monroe a evoluat, de-a lungul a două secole, într-unul dintre cele mai influente instrumente de politică externă ale Statelor Unite, dar și într-un simbol al hegemoniei americane în emisfera vestică.