Comunismul, între traumă și poveste. Psihologul Radu Leca explică de ce îl vedem diferit și ce trebuie să facem cu această memorie

La 35 de ani de la căderea regimului comunist, nevoia românilor de a-și aduce aminte nu este doar o rechemare a faptelor istorice, ci și o formare continuă a identității colective. Psihologul Radu Leca explică faptul că memoria socială funcționează ca un cadran care reglează cum se înțelege prezentul, cine suntem, ce valori prețuim și ce greșeli nu mai vrem să repetăm.

Uitarea organizată sau involuntară transformă traumatismele în goluri care se umplu cu mituri, iar reamintirea asigură corecturi de curs, dar și riscul romantizării. “A păstra amintirea e un act de prevenție, nu de condamnare.”

Pentru cei care au trăit regimul, amintirile sunt încă impregnate de senzații, imagini și realități tactile — de la cozile interminabile și lipsuri, până la vigilența obligatorie. Leca arată că aceste experiențe se împletesc cu sentimente ambivalente precum pierderea, reziliența sau nostalgia pentru un sentiment de ordine dispărut. El explică: „Nostalgia e oglinda timpului: vezi ce ți-a lipsit, dar nu tot ce ai avut.”

În schimb, tinerii formați în democrație și economie de piață au o relație diferită cu trecutul. Memoria lor este una mediată, filtrată prin filme, știri, discursuri politice și rețele sociale, elemente care pot fragmenta înțelegerea perioadei comuniste. În acest context, educația istorică devine esențială. Psihologul punctează: „Cunoașterea fără context naște prejudecăți, contextul fără empatie naște superficialitate.”

Leca atrage atenția și asupra dimensiunii traumatice a memoriei colective. Modelele transmise — teama, autocenzura, suspiciunea — continuă să influențeze nivelul de încredere socială. Redeschiderea dialogului despre trecut devine un instrument de vindecare. „Vindecarea începe când numim durerea, nu când o ascundem.”

În plus, modul în care se construiește memoria colectivă depinde de instituții: școli, cultură, mass-media, politică. Atunci când memoria este politizată sau comercializată, ea riscă să devină instrument manipulativ; când este cultivată responsabil, poate forma cetățeni critici și empatici. Leca explică: „Instituțiile care păstrează memoria pot hrăni democrația sau pot întreține amnezii selective.”

Trecutul, subliniază psihologul, este și o resursă morală. Lecțiile despre responsabilitate civică, argumentare democratică și protejarea drepturilor fundamentale sunt indispensabile pentru provocările actuale. „Memoria activă e o politică a prevenirii, nu un ritual al reproșului.”

În final, Leca vorbește despre obligația civic-culturală de a menține vie memoria comunismului, nu pentru a perpetua vinovății, ci pentru a construi o societate mai conștientă și mai rezilientă. „A-ți aminti înseamnă a te pregăti pentru viitor cu ochii limpezi.”