Violența în adolescență, explicată de Radu Leca: „Agresiunea devine o soluție pentru durere și rușine”

Psihologul Radu Leca atrage atenția că, în adolescență, dorința de a face rău „până la extrem” nu apare, de regulă, dintr-un singur motiv, ci dintr-o combinație de vulnerabilități personale și contexte toxice, în care agresiunea ajunge să fie percepută ca o soluție pentru durere, rușine sau neputință.

Psihologic vorbind, cel mai des se activează un tipar în care agresiunea devine o soluție pentru durere, rușine sau neputință,un adolescent care se simte invizibil, umilit sau exclus poate începe să fantezeze despre control total ca formă de „reparare” a unei lumi trăite ca nedreaptă.

Aici nu vorbim despre „răutate pură”, ci despre o minte care caută o ieșire radicală dintr-un impas emoțional, uneori fără instrumente sănătoase de reglare.

Un tipar frecvent implică triada, izolare socială, resentiment cronic, fantezii de răzbunare. În timp, fanteziile funcționează ca un anestezic, reduc anxietatea și dau o senzație temporară de putere.

Dacă adolescentul are și dificultăți de empatie (din trăsături temperamentale, traumă sau modele familiale) ori un istoric de cruzime/abuz, pragul moral poate scădea. La nivel cognitiv apare „depersonalizarea” victimei (ceilalți devin obiecte, „merită”, „nu sunt ca mine”), ceea ce face posibilă escaladarea în imaginație.

O altă rută psihologică este „identitatea rănită” combinată cu căutarea unui rol. Adolescența e perioada în care îți construiești un „cine sunt eu”. Unii tineri, mai ales cei marcați de umilințe repetate, pot adopta o identitate de tip „anti-erou” sau „prădător” pentru a nu mai simți vulnerabilitatea.

Comunități online, conținut violent sau ideologii extremiste pot oferi o poveste gata făcută, „eu sunt cel care pedepsește”. În termeni psihoterapeutici, asta poate fi o apărare împotriva rușinii,transformi durerea în dominare.

Trauma și mediile instabile (abuz, neglijare, violență domestică, consum de substanțe în familie) cresc riscul prin hiperactivarea sistemului de alarmă și prin învățarea agresiunii ca limbaj relațional.

Uneori intervine și o componentă de impulsivitate severă, tulburări de reglare emoțională, episoade psihotice sau depresie profundă cu idei paranoide; în aceste situații, realitatea internă poate deveni distorsionată, iar capacitatea de a anticipa consecințe scade.

Din perspectivă psihoterapeutică, prevenția se sprijină pe detectarea timpurie a semnelor, fascinație rigidă pentru violență, amenințări, cruzime față de animale, planificare, acces la arme, izolare bruscă, consum de substanțe, „liste” de ținte, pierderea contactului cu realitatea.

Intervențiile utile includ, alianță terapeutică fără rușinare, antrenarea reglării emoționale, lucru cu trauma (terapie centrată pe traumă/EMDR), reconstrucția empatiei, și colaborare strânsă cu familia și școala. Când există risc iminent, e nevoie de evaluare psihiatrică și măsuri de siguranță nu ca „pedeapsă”, ci ca protecție.