Papa Francisc, mesaj puternic la slujba de Înviere: De ce vă gândiți că totul ar putea fi inutil? De ce cedați în fața resemnării și a eșecului? Paștele este sărbătoarea îndepărtării pietrelor

Slujba Învierii oficiată la Vatican a fost transmisă în direct, pe TVR 2.

ȘtirileTVR.ro vă oferă predica susținută de Papa Francisc în noaptea de Înviere.

„Femeile duc miresmele la mormânt, dar se tem că drumul este inutil, fiindcă o piatră mare blochează intrarea în mormânt.

Drumul acelor femei este și drumul nostru. Seamănă cu drumul mântuirii pe care l-am parcurs în seara aceasta. Pe el pare că totul urmează să se zdrobească de o piatră – frumusețea creației de drama păcatului, eliberarea din sclavie de infidelitatea față de Alianță, promisiunile profeților de indiferența tristă a poporului.

La fel este și în istoria Bisericii și în istoria fiecăruia dintre noi: se pare că pașii făcuți nu mai ajung niciodată la țintă. Se poate strecura în felul acesta ideea că înșelarea speranței ar fi legea întunecată a vieții. Astăzi însă, descoperim că drumul nostru nu este în zadar, că nu se lovește de o piatră de mormânt.

O întrebare le zdruncină pe femei și schimbă istoria: de ce-L căutați  pe Cel viu printre cei morți? De ce vă gândiți că totul ar putea fi inutil, că nimeni nu poate să dea deoparte pietrele voastre? De ce cedați în fața resemnării și a eșecului? Paștele este sărbătoarea îndepărtării pietrelor.

Dumnezeu îndepărtează pietrele cele mai grele, de care se izbesc speranțe și așteptări: moartea, păcatul, frica, lumescul.

Istoria umană nu se termină în fața unei pietre de mormânt, pentru că descoperă astăzi „piatra cea vie”, pe Isus Cel Înviat.

Ca Biserică, suntem întemeiați pe El și, chiar când ne pierdem curajul, când suntem tentați să judecăm totul pe baza eșecurilor noastre, El vine să reînnoiască lucrurile, să răstoarne deziluziile noastre. Fiecare este chemat în seara aceasta să regăsească în Cel Viu pe Acela care îndepărtează din inimă pietrele cele mai grele.

Înainte de toate, să ne întrebăm: care este piatra mea de dat la o parte, cum se numește ea?

Deseori, speranța se împiedică de piatra neîncrederii. Când câștigă teren ideea că totul merge rău și că mai răul nu se sfârșește niciodată, resemnați, ajungem să credem că moartea ar fi mai puternică decât viața și devenim cinici și ironici, purtători ai bolii descurajării. Piatră peste piatră, zidim în interiorul nostru un monument al insatisfacției, un mormânt al speranței.

Plângându-ne de viață, facem ca viața să depindă de tânguieli și o îmbolnăvim spiritual.

În felul acesta, se insinuează o aspecie de psihologie a mormântului – orice lucru se termină acolo, fără speranța de a mai ieși viu.

Iată de ce întrebarea Paștelui este ca un bici: De ce-L căutați pe Cel Viu printre cei morți? Domnul nu locuiește în resemnare. A înviat, nu este acolo!

Nu-L căuta unde nu-L vei găsi niciodată: nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii.

Nu înmormântați speranța!

Există o a doua piatră, care deseori îi pune lacăt inimii: piatra păcatului. Păcatul seduce, promite lucruri ușoare și la îndemână, bunăstare și succes, dar apoi lasă înăuntru singurătate și moarte. Păcatul înseamnă a căuta viața printre cei morți, sensul vieții în lucrurile care trec. De ce-L căutați pe Cel Viu printre cei morți?

De ce nu te hotărăști să lași acel păcat care, ca o piatră la poarta inimii, împiedică intrarea luminii divine?

În fața strălucirii lucioase a banului, a carierei, a orgoliului și a plăcerii, de ce nu-L preferi pe Isus, lumina cea adevărată? De ce nu le zici vanităților lumești că nu trăiești pentru ele, ci pentru Domnul vieții?

Să revenim la femeile care merg la mormântul lui Isus.  În fața pietrei date deoparte, rămân înlemnite de frică. Văzând-i pe îngeri, ele rămân, spune Evanghelia, „înspăimântate” și „cu fața plecată spre pământ” – nu au curajul să-și ridice privirile. De câte ori nu ni se întâmplă și nouă: preferăm să rămânem cuibăriți în limitele noastre, pitiți în fricile noastre. Ciudat… De ce o facem? Deseori, pentru că în închidere și în tristețe noi suntem protagoniștii, pentru că este mai ușor să rămânem singuri în camerele întunecate ale inimii decât să ne deschidem față de Domnul.

Și totuși, doar El ne ridică din nou. O poetă a scris: ‘Nu ne cunoaștem niciodată înălțimea până când nu vom fi fost chemați să ne ridicăm’. Domnul ne cheamă să ne ridicăm, să înviem la Cuvântul Său, să privim spre înălțimi și să credem că am fost făcuți pentru Cer, nu pentru pământ, ci pentru înălțimile vieții, nu pentru locurile de jos ale morții.

De ce-L căutați pe Cel Viu printre cei morți?

Dumnezeu ne cere să privim viața așa cum o privește El, Care vede mereu în fiecare dintre noi un nucleu indestructibil de frumusețe. În păcat vede fii care trebuie ridicați, în moarte frați pentru înviere, în dezolare inimi pentru mângâiere. Nu vă temeți, așadar, Domnul iubește viața aceasta, chiar și atunci când ți-e frică să îți privești viața în față și să ți-o asumi.

La Paști, îți arată cât de mult o iubește: până într-acolo încât a parcurs-o în întregime, a trăit neliniștea, părăsirea, moartea și iadul, ca să iasă de acolo victorios și să-ți spună: ‘Nu ești singur, ai încredere în Mine’. Isus este specialist în a transforma morțile noastre în viață, tânguielile noastre în dans. Împreună cu El, putem face și noi Paștele, adică trecerea – trecerea de la închidere la comuniune, de la dezolare la mângâiere, de la frică la încredere. Să nu rămânem să privim spre pământ înfricoșați, ci să privim spre Isus Cel înviat. Privirea Sa revarsă asupra noastră speranță, pentru că ne spune că suntem pentru totdeauna iubiți și că, în ciuda a tot ce putem face, iubirea Sa nu se schimbă.

Aceasta este certitudinea non-negociabilă a vieții: iubirea Sa nu se schimbă.

Să ne întrebăm: în viață, unde privesc? Privesc spre lumea mormintelor sau Îl caut pe Cel Viu?

De ce-L căutați pe Cel Viu printre cei morți?

Femeile ascultă chemarea îngerilor, care adaugă: ‘Amintiți-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea’. Femeile acelea au uitat să spere, fiindcă nu-și aminteau cuvintele lui Isus, chemarea Sa din Galileea. Cu memoria vie a lui Isus pierdută, ele rămân să privească spre mormânt. Credința are nevoie de o revenire în Galileea, de o reînsuflețire a primei iubiri cu Isus, a chemării Sale, de re-amintire, adică literalmente de revenire cu mintea, cu inima, la El. Revenirea la o iubire vie cu Domnul este esențială, altfel, credința este una de muzeu, nu credința pascală.

Isus nu este un personaj al trecutului, ci o Persoană vie, astăzi! El nu se cunoaște din cărțile de istorie, ci se întâlnește în viață. Să ne amintim astăzi când ne-a chemat Isus, când a învins întunericul nostru, rezistențele, păcatele, cum ne-a atins inima cu Cuvântul Său.

Femeile, amintindu-și de Isus, părăsesc mormântul. Paștele ne învață că cel credincios stă puțin la cimitir, pentru că este chemat să meargă în întâmpinarea Celui Viu.

Să ne întrebăm: în viață, încotro mergem? Uneori ne îndreptăm doar spre problemele noastre, care nu lipsesc niciodată, și mergem la Domnul doar dacă suntem ajutați de ele. Dar atunci, necazurile noastre, nu Isus, ne orientează. Și este tot o căutare a Celui Viu printre cei morți. De câte ori apoi, după ce L-am întâlnit pe Domnul, nu ne întoarcem printre cei morți, învârtindu-ne în interiorul nostru pentru a scormoni regrete, remușcări, răni și insatisfacții și nu-L lăsăm pe Cel Înviat să ne transforme?

Dragi frați și surori, să-I dăm Celui Viu locul central în viața noastră. Să-I cerem harul de a nu ne lăsa purtați de val, de marea problemelor, să nu ne strivească pietrele păcatului și stâncile neîncrederii și ale fricii. Să-L căutăm pe El în toate și înainte de toate. Împreună cu El vom învia”.