Legea femicidului scoate violența împotriva femeilor din zona de negare. Controlul și umilirea au fost tolerate prea mult timp

Promulgarea legii pentru combaterea femicidului marchează un moment important în felul în care societatea numește și sancționează violența extremă împotriva femeilor, explică psihologul Radu Leca. Potrivit acestuia, atunci când un fenomen primește un nume clar și un cadru legal, comunitatea iese mai ușor din negare, iar violența nu mai este tratată ca o „problemă de familie”, ci ca o încălcare gravă a demnității și siguranței.

Președintele Nicușor Dan, a promulgat legea combaterii femicidului.

Ce ne spune, din perspectivă psihologică, faptul că o societate ajunge să numească explicit femicidul și să-l trateze ca prioritate publică?

Când un fenomen primește nume, contur și sancțiuni, mintea colectivă începe să iasă din negare și din „normalizarea” răului, iar limbajul devine un instrument de responsabilizare. Violența împotriva femeilor nu apare din senin, ci dintr-o cultură în care controlul, umilirea și posesivitatea au fost tolerate prea mult timp, iar tăcerea din jurul abuzului a funcționat ca o plasă de siguranță pentru agresor.

O lege clară schimbă și mesajul psihologic transmis comunității: demnitatea nu mai intră la categoria „problemă de familie”, ci la categoria „drept fundamental”. Un pas ferm spre claritate morală aduce speranță și creează spațiu pentru vindecare.

Cum se formează, la nivel psihologic, un traseu care duce de la „tensiuni în cuplu” la agresiuni repetate și, uneori, la femicid?

Violența urmează adesea o escaladare previzibilă: critică, izolare, control financiar, amenințări, agresiuni, apoi „lună de miere” cu scuze și promisiuni, ciclu care întreține confuzia și atașamentul traumatic. Agresorul folosește frica și impredictibilitatea ca metodă de dominare, iar victima ajunge să-și calibreze comportamentul pentru a evita explozia, nu pentru a trăi liber.

În timp, corpul intră într-o stare de alertă cronică, iar creierul prioritizează supraviețuirea în locul planificării, ceea ce face plecarea mai grea, nu mai ușoară. Înțelegerea ciclului rupe iluzia că violența „se întâmplă o dată” și întărește ideea că siguranța merită protejată din timp.

De ce rămâne uneori o femeie într-o relație abuzivă, chiar când din exterior pare „simplu” să plece? Atașamentul, speranța, rușinea, frica de represalii, dependența economică, copiii, lipsa sprijinului și amenințările concrete alcătuiesc o plasă psihologică foarte strânsă.

Creierul uman caută coerență și sens, iar în abuz apare disonanța: „mă rănește” și „spune că mă iubește”, iar mintea încearcă să reducă durerea prin autoînvinovățire sau minimalizare. Izolarea socială și controlul cresc sentimentul că nu există ieșire, iar reacțiile autorităților sau ale comunității, când sunt superficiale, amplifică neputința învățată. Compasiunea informată, nu judecata, crește șansele de ieșire și reface încrederea în sprijin.

Ce rol joacă rușinea și blamarea victimei în menținerea violenței?

Rușinea închide gura, închide uși și micșorează identitatea până la „merit ce mi se întâmplă”, iar blamarea victimei oferă agresorului un alibi social. Întrebări precum „de ce nu ai plecat?” sau „cu ce l-ai provocat?” mută reflectorul de pe agresor pe victimă și transformă suferința într-un proces de „judecată publică”.

Din punct de vedere psihologic, rușinea este lipici pentru tăcere, iar tăcerea este combustibil pentru repetarea abuzului. O cultură care întreabă „cum te ajut?” în loc de „de ce ai rămas?” reduce izolarea și crește accesul la siguranță. Un limbaj mai blând și mai corect salvează demnitate și, uneori, salvează vieți.

Cum arată semnalele de risc pe care psihologia le leagă de violență severă și de femicid?

Controlul extrem, gelozia obsesivă, amenințările cu moartea, strangularea, accesul la arme, urmărirea, încălcarea ordinelor de protecție și escaladarea rapidă după separare apar frecvent în dosarele grave. Separarea este o perioadă critică, fiindcă agresorul simte pierderea controlului și poate trece la „dacă nu ești a mea, nu ești a nimănui”. O atenție specială merită episoadele de strangulare, deoarece cresc major riscul de omor ulterior și indică un prag de cruzime ridicat. Când comunitatea tratează semnalele ca urgențe reale, nu ca „drame”, crește șansa de prevenție eficientă. Vigilența informată este o formă de grijă matură.

De ce contează „pedepse aspre” și ce efect psihologic au asupra agresorilor și asupra societății?

Sancțiunea clară transmite un mesaj simplu: violența nu aduce putere, aduce consecințe, iar acest mesaj reduce spațiul de impunitate care hrănește abuzul. Descurajarea nu funcționează singură, fiindcă un agresor poate fi impulsiv, narcisic sau convins că scapă, însă pedepsele ferme cresc costul perceput al violenței și sprijină victimele să raporteze.

Mai important, legea schimbă normele: ceea ce ieri era „tolerat” devine „de neacceptat”, iar normele conduc comportamente prin presiune socială. Justiția consecventă îi ajută pe oameni să recâștige încredere în protecție și în dreptate. Un cadru legal solid oferă o bază pe care se construiește siguranța.

Cum arată prevenția reală, dincolo de pedepse, într-o cheie psihologică?

Prevenția începe cu educație emoțională, alfabetizare relațională și modele de masculinitate care includ autocontrol, respect și responsabilitate. Programele de intervenție pentru agresori, lucrul cu gestionarea furiei, cu credințele despre posesie și cu empatia, reduc recidiva când sunt bine făcute și bine monitorizate. Pentru victime, accesul rapid la adăpost, consiliere psihologică, sprijin juridic și resurse financiare scade blocajele care țin o persoană captivă.

La nivel de comunitate, rețelele de sprijin, vecinii atenți, prietenii informați și profesioniștii instruiți scurtează timpul dintre primul semnal și prima intervenție. Prevenția bună seamănă cu o plasă de siguranță, nu cu o ușă încuiată.

Cum se vindecă psihologic o persoană după violență și ce greutăți apar pe drum?

Trauma lasă urme în corp și în minte: hipervigilență, insomnie, flashback-uri, anxietate, depresie, dificultăți de încredere și uneori legături traumatice greu de rupt. Terapia centrată pe traumă, sprijinul social și un plan de siguranță refac treptat sentimentul de control, iar recuperarea înseamnă învățarea granițelor, nu „uitarea”.

Procesul are pași înainte și pași înapoi, deoarece creierul se reangajează cu lumea încet, după ce a învățat că lumea rănește. Validarea experienței și recunoașterea curajului de a supraviețui sunt combustibil psihologic pentru reconstrucție. Vindecarea este posibilă și merită toată răbdarea.

Ce poate face fiecare dintre noi când aude o confesiune despre violență, fără să devină investigator sau judecător?

Ascultarea calmă, întrebările despre siguranță și oferirea de opțiuni concrete ajută mai mult decât presiunea sau moralizarea. Formulări precum „îmi pare rău că treci prin asta”, „nu meriți așa ceva”, „unde te simți în siguranță în seara asta?” dau corp sprijinului și reduc panica.

Păstrarea confidențialității, cu excepția situațiilor de pericol imediat, menține încrederea, iar încurajarea contactării serviciilor specializate crește șansele de protecție. Prietenia bună nu rezolvă tot, însă oferă o ancoră atunci când lumea pare că se rupe. Solidaritatea liniștită schimbă destine.