Uneori, doi ani par că au durat o veșnicie. Uneori, Gal Gilboa-Dalal se simte prins într-un prezent etern, trăind încă acea zi chinuitoare și nesfârșită când fratele său, Guy, a fost răpit de Hamas.
Cei doi frați se aflau la festivalul Nova, dansând într-un luminiș la doar câțiva kilometri de Gaza, când militanții au trecut granița pentru a lansa cele mai sângeroase atacuri de la întemeierea Israelului și au luat 250 de oameni ostatici.
„Timpul a trecut într-un mod foarte ciudat”, mărturisește Gal. „Pe de o parte simt că am fost cu el la Nova ieri, iar pe de altă parte simt că nu mi-am văzut fratele de mai bine de o sută de ani.”
Tragedia familiei este una aflată în atenția publică. Chipul lui Guy apare pe afișe din toată țara, de la aeroport până pe zidurile grădinilor din suburbii, știrile despre starea lui ajung frecvent pe primele pagini, iar soarta lui este dezbătută la talk-show-uri și în parlament.
Dar durerea membrilor familiei este una pe care o duc singuri. În Israel erau relativ puțini oameni care puteau înțelege chinul lor, valurile de speranță că Guy era în viață, teama că va fi ucis și disperarea legată de abuzurile și tortura la care este supus.
După doi ani, majoritatea celorlalți ostatici s-au întors acasă sau au fost uciși în Gaza, fie de către răpitorii lor, fie de forțele israeliene. Se crede că doar 20 mai sunt încă în viață, deși militanții dețin și 28 de trupuri, refuzând familiilor lor alinarea unei înmormântări.
„Este atât de greu să-mi fie dor de el toată ziua, în fiecare zi, să mă gândesc la el toată ziua, în fiecare zi”, spune Gal. „Și, pe măsură ce trece timpul, devine din ce în ce mai greu [de suportat] și tot mai greu să vezi lumina de la capătul tunelului.”
A simțit bucurie și durere să vadă eliberarea altor ostatici. Uniți prin oroarea de a avea o persoană dragă luată captivă, multe dintre rudele ostaticilor descriu ca făcând parte dintr-o mare familie, iar Guy nu face excepție.
„Nu poți să nu te bucuri pentru ei”, spune el despre zecile de revederi transmise în direct. Dar ultimii doi ani și-au pus amprenta, forțând-o pe sora lui mai mică să se maturizeze devreme și îmbătrânindu-i pe părinți. Așa că există și invidie.
„Trebuie să spun adevărul: sunt sincer gelos când îi văd reuniți cu cei dragi, văd că pentru ei coșmarul s-a sfârșit”, mărturisește el. „Le vezi lacrimile de fericire și îți dorești să fie ale tale.”
Ultima dată când și-a văzut fratele a fost la răsăritul soarelui, sâmbătă, 7 octombrie, acum doi ani, când primele rachete au fost lansate din Gaza, sirenele de avertizare au răsunat deasupra festivalului Nova, iar poliția le-a ordonat participanților să evacueze zona sau să se adăpostească.
Festivalul de muzică începuse vineri, dar era în plină desfășurare în dimineața aceea, cu aproximativ 3.500 de participanți și 500 de angajați la fața locului.
Mai mult de una din zece persoane avea să devină victimă a celui mai mare masacru individual din acea zi, în care 378 de oameni au fost uciși și 44 au fost luați ostatici. Aproximativ 1.200 de oameni au fost uciși în Israel pe 7 octombrie, majoritatea civili.
De atunci, Israelul a ucis peste 67.000 de persoane în Gaza, tot în mare parte civili, într-un război pe care specialiștii în genocid, politicieni internaționali și o comisie de anchetă a ONU îl califică drept genocidar.
Israelul nu a dispus o anchetă independentă privind motivele pentru care țara a fost atât de vulnerabilă pe 7 octombrie, însă investigațiile presei și ale armatei au scos deja la iveală o listă gravă de neglijență și incompetență.
Cu doar o lună înainte, comandantul poliției pentru regiunea de la granița cu Gaza interzisese petrecerile și evenimentele din zonă din motive de securitate dar și-a părăsit postul la scurt timp după emiterea ordinului și nu a fost înlocuit, a relatat ziarul israelian Haaretz. Chiar și fără supravegherea lui, două secții locale de poliție din zona de frontieră au respins cererea organizatorilor festivalului Nova pentru obținerea unui permis de desfășurare a evenimentului, invocând, printre altele, lipsa personalului de securitate.
A treia încercare, în orașul Ofakim, a fost aprobată pe 5 octombrie, cu o zi înainte de începerea festivalului.
Armata israeliană a aprobat permisul, dar nu a trimis nicio forță pentru a asigura paza la fața locului, iar polițiștii aflați la perimetru erau înarmați doar cu pistoale.
Frații nu știau nimic din toate acestea, dar pe 7 octombrie, când era limpede că petrecerea se terminase și neavând unde să se adăpostească de rachete, au decis să plece. Gal a pornit imediat împreună cu colegul său de apartament, urmat câteva minute mai târziu – minute care le-au schimbat viața – de Guy.
Acesta călătorea cu niște prieteni care voiau să fumeze o ultimă țigară înainte de drumul lung spre casă. Drumul spre și dinspre locul festivalului avea o singură bandă pe sens, iar valul de oameni panicați care încercau să fugă a încetinit traficul până aproape de blocaj.
Douăzeci de minute mai târziu, Gal a auzit focuri de armă și și-a sunat fratele, spunându-i să se adăpostească și să rămână în legătură. Nu au mai vorbit niciodată de atunci.
„Oamenii au început să alerge spre mine, acoperiți de sânge, strigând că teroriștii se apropie”, povestește Gal. A fugit din mașină spre un wadi, o albie uscată de râu, singurul loc unde se putea ascunde în peisajul aproape complet plat al deșertului.
A petrecut zece ore fugind, ascunzându-se și încercând să-și sune fratele, în timp ce atacatorii Hamas, înarmați cu puști și lansatoare de rachete, trăgeau în participanții la festival risipiți prin zonă.
Guy nu a mai răspuns niciodată la telefon, iar când Gal a fost în sfârșit salvat de poliție, a aflat de ce. Imaginile cu răpirea fratelui său erau deja online.
„Când am văzut acel video, am simțit același lucru ca atunci când fusesem toată ziua pe fugă de teroriști, doar că mai rău”, a spus el. „M-am simțit neputincios. Îl vedeam pe fratele meu în cea mai cumplită stare posibilă. Fusese cu mine cu doar puțin timp înainte și nu puteam face nimic ca să-l ajut.”
Să încerce să schimbe asta a devenit scopul vieții lui Gal.
Încă are un loc de muncă în domeniul asistenței tehnice, datorită unor angajatori generoși care îi permit să lucreze de la distanță cât și când dorește, dar adesea îi este greu să se concentreze pe sarcinile obișnuite.
„Nu pot să nu mă gândesc la fratele meu, nu pot să nu-l aud strigându-mă din tunelurile Hamas, întrebându-mă ce am făcut pentru el astăzi, ce aș mai putea face pentru el, când se va întoarce”, spune Gal. „Nu pot înceta niciodată să lupt pentru el.”
Întrebarea cum să facă asta cel mai bine a divizat Israelul ca națiune și familiile ostaticilor ca grup. Toți își doresc cu disperare ca cei dragi să se întoarcă acasă, dar miza de viață și de moarte face imposibilă găsirea unui compromis privind tacticile cele mai bune.
Prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, spune că presiunea militară asupra Hamas este cea mai bună cale de a aduce ostaticii înapoi.
Criticii subliniază însă că majoritatea celor care s-au întors au fost eliberați în urma acordurilor de încetare a focului și îl acuză că prelungește războiul din motive politice personale.
Gal este în conflict cu sine. Se teme că, fără o presiune militară intensă, Hamas nu va accepta o nouă eliberare de ostatici, dar este în același timp îngrozit că atacurile israeliene ar putea să-i ucidă fratele. Comandanții au avertizat că cea mai recentă ofensivă a Israelului în orașul Gaza i-ar putea pune în pericol pe unii dintre ultimii ostatici rămași în viață, deoarece se crede că mulți dintre ei sunt ținuți acolo.
„Este atât de complicat, și nu pot ști dacă este bine sau rău, dacă îi va afecta pe ostatici în mod negativ”, spune el despre campania militară. Încearcă să evite să fie atras în dezbateri „epuizante” cu alte rude și să se concentreze, în schimb, pe a fi vocea fratelui său.
Un sfârșit al luptelor și întoarcerea ostaticilor păreau mult mai aproape săptămâna aceasta, după ce Donald Trump a declarat că atât Israelul, cât și Hamas au semnat un nou plan. Gal spune că, deoarece acordurile promise anterior s-au destrămat înainte de eliberarea lui Guy, „încearcă să nu fie prea optimist”.
„Nu este prima dată când eram chiar înainte de a avea un acord și apoi Hamas a refuzat sau nu l-a acceptat”, spune el. „Ne rugăm ca de data asta să fie altfel.”
Guy este fascinat de Japonia, a învățat singur limba și își cumpărase un bilet de avion pentru a pleca acolo după festivalul Nova. Gal speră ca frații să împlinească împreună acel vis, apoi își propune să se recalifice pentru o nouă carieră, în ceva care să-i permită să valorifice cei doi ani de suferință și să-i ajute pe alții ca mod de a se vindeca pe sine.
Pentru moment, un câine de terapie îl ajută să nu doar supraviețuiască, ci și să continue să lupte, iar câteva tatuaje noi sunt o modalitate de a „purta pe piele rănile” sale.
Unul dintre ele conține versuri din Gunslinger, o piesă a trupei de metal Avenged Sevenfold, preferată de amândoi frații, care l-a ajutat să reziste în timpul captivității lui Guy.
După 7 octombrie, lui Gal îi plăcea să asculte un vers – „stelele nopții îmi dăruiesc lumina lor ca să mă aducă mai aproape de cer, alături de tine” – și să viseze la revederea lor.
Pentru el, cerul însemna libertatea lui Guy.
Apoi, doi ostatici care fuseseră ținuți împreună cu Guy s-au întors acasă, aducând mesaje pentru familie. Au spus că Guy dorea ca fratele său să știe că păstrează în minte versurile din Gunslinger în tunelurile subterane.
„A fost pur și simplu nebunesc, pentru că avem multe melodii care ne plac, dar tocmai pe aceasta mi-a transmis-o prin ei. A trebuit să-mi fac un tatuaj – are atât de multă semnificație pentru mine.”
Urmărește-ne pe Google News
