Griji, lacrimi, dar și bucurii. Destine de ucraineni refugiați în România

Viața a obligat-o pe Valentina să plece în pribegie la 75 de ani, în anul 2022, când ţara ei a fost invadată de ruşi. Și-a părăsit orașul de baştină, Nicolaev. Dar durerea cea mai mare e că fiul ei, militar, a fost ucis în luptă, anul trecut. Pe 23 februarie ar fi trebuit să fie ziua lui de naștere. Un alt destin, de data asta al Iuliei, din Harkov, economistă de profesie. Și-a găsit iubirea în România. Cadoul de nunta a fost o cămaşă țesută de mama ei, rămasă în Harkov. Sunt doar două dintre destinele celor peste 70.000 de ucraineni care, de la începerea războiului, s-au refugiat în România.

Valentina își sprijină viața în baston. Chipul ei e doar în aparență senin, iar zâmbetul i se ascunde sub ridurile adânci. A fost profesoară de Limba Engleză în orașul natal, Nicolaev. A fugit din cauza războiului când avea 75 de ani. În 2022 a ajuns în centrul de refugiați din Iași. Are o pensie pe care o primește în continuare de la statul ucrainean. Dar altceva o apasă, greu, mai ales acum, în apropierea zilei de 23 februarie.

Valentina Kulik, ucraineancă din oraşul Nicolaev: Mi-e dor de casă, dar mi-e frică să vorbesc despre întoarcere. Pentru că nu mi-au mai rămas rude apropiate. Fiul meu, în anul 2024, a murit lângă Bahmut. A fost ucis. A fost militar. El era născut în 23 februarie. Și eu atunci, aproape de ziua lui, am vorbit cu el. Și, în timp ce vorbeam la telefon, am auzit sunete. A venit ceva, rachetă. Iar el îmi spunea „Mama, este război adevărat!”.

Pentru Iulia, un ochi plânge și altul rade. Mama ei a vrut să rămână, în ciuda pericolului iminent al războiului, în casa din Harkov. În schimb, fiica ei, și-a construit o alta viață în România. Ea duce amprenta mamei ei, aici, în București.

Iulia Batioha, ucraineancă din Harkov: Cămașa aceasta, sau cum se spune în română ie, este cadoul mamei mele pentru ziua nunții mele. Sunt căsătorită, aici, în România, fericit căsătorită cu un român.

Jurnalist: V-ați cunoscut aici?

Iulia Batioha: Da, ne-am cunoscut aici, în România. Mama mea este în continuare în Ucraina, în Harkiv, foarte aproape de granița cu Rusia. Mă îngrijorez în fiecare zi, daca azi o să fie o zi bună, sau nu stiu…nu stiu…Mama fiind mama, încearcă să nu mă îngrijoreze, și dacă nu o întreb specific, dacă astăzi are căldură, dacă astăzi are curent….încearcă să nu-mi spună aceste lucruri.

Cel puțin 70.000 de refugiați ucraineni s-au stabilit în România de la începutul războiului. Aproape 70% dintre ei sunt femei, copii și bătrâni, peste 11.000 au învățat deja limba română, iar mai mult de 45.000 de copii sunt integrați în învățământul romănesc. Cifre? Mai degrabă, povești de viață, de dor, de lacrimi, pe care, dacă le asculți, poate încerci să le și înțelegi.

Pablo Zapata, reprezentantul UNHCR în România: Românii sunt miezul şi inima a ceea ce noi numim răspunsul privind refugiaţii. Autorităţile, ONG-urile, agenţiile ONU, noi lăudăm ceea ce este în inima oamenilor. Nu am fi reuşit fără ei. Incluziunea reală a refugiaţilor are loc în vecini, în şcolile unde sunt copiii, la locurile de muncă, în supermarketuri. Dincolo de orice, în ciuda timpului îndelungat, a vremurilor neclare, românii continuă să aibă o inimă plină de solidaritate. Şi acest lucru este super-încurajator.

Statisticile oficiale arată că 98% dintre ucrainenii stabiliți în România declară că se simt bine primiți în țara noastră.