Ești pe marginea prăpastiei. Pe cine salvezi: pe tine sau pe celălalt? Lecția științei despre altruism și limite

Suntem programați pentru altruism. Dar trebuie să-i punem pe ceilalți pe primul loc tot timpul?Atunci când zburam cu avionul, în briefingul de siguranță ni se transmite:„Puneți-vă propria mască de oxigen înainte de a-i ajuta pe alții.”

Aceasta este, practic, o instrucțiune oficială de egoism, dar cu scop salvator. Într-o urgență la 10.000 de metri altitudine, nu poți ajuta pe nimeni dacă leșini din cauza lipsei de oxigen. E o lecție clară: nu poți avea grijă de ceilalți dacă nu ai grijă de tine mai întâi, se arată într-o analiză BBC.

Dar într-o lume în care individualismul și narcisismul sunt adesea recompensate, această frază pare să sugereze o filozofie de viață incomodă: că egoismul ar trebui să fie norma.

Individualismul modern și „programarea” biologică

Psihologul Geert Hofstede definea individualismul drept „măsura în care oamenii se simt independenți, spre deosebire de a fi interdependenți ca membri ai unui întreg mai larg.” În Occident, acest individualism nu doar că este endemic, ci este adesea considerat un ideal.

Pe de altă parte, biologia, psihologia și economia au popularizat idei precum „geneză egoistă”, sugerând că, în esență, suntem programați să ne punem pe noi înșine pe primul loc.

Dar Steve Taylor, psiholog la Universitatea Leeds Beckett, contestă acest pesimism evolutiv.

Da, creierul nostru e construit să ne țină în viață – deci un anumit grad de egoism e natural. Totuși, noile cercetări arată că suntem capabili de un altruism spontan, reflex.

Ce ne spune cu adevărat știința despre altruism?

Să luăm cazul faimosului „efect al martorului”, născut în anii ’60 din tragica poveste a lui Kitty Genovese, care ar fi fost ucisă în fața a 38 de martori pasivi. Această poveste a cimentat ideea că, atunci când sunt mai mulți oameni de față, fiecare presupune că altcineva va interveni.

Dar ulterior, investigații mai recente au arătat că această versiune era în mare parte mit. Un studiu din 2007 a concluzionat că nu există dovezi clare că martorii ar fi ignorat în mod voit crima. Mai degrabă, era o narațiune simbolică care a servit unei agende sociale.

Un studiu din 2020, care a analizat înregistrări CCTV din trei țări (Marea Britanie, Olanda, Africa de Sud), a arătat că în 90% din cazurile de agresiuni în public, cel puțin o persoană a intervenit – iar în grupurile mai mari, intervenția era chiar mai probabilă.

Altruismul instinctiv: când reacționezi fără să gândești

Studiile despre persoanele care au primit Carnegie Hero Medal, distincție oferită celor care și-au riscat viața pentru a salva alți oameni, au arătat că majoritatea acestor salvatori nu au acționat deliberat, ci instinctiv – ca un reflex uman profund.

În atentatele din Manchester (2017), dar și în cele din 11 septembrie sau Paris 2015, sute de acte de curaj și altruism au fost raportate, în ciuda riscurilor extreme. Ne putem întreba: suntem mai altruiști decât ne place să credem?

Rădăcinile evolutive și copilăria: ne naștem cu empatie?

Steve Taylor susține că strămoșii noștri, vânătorii-culegători, trăiau în triburi cooperante. Supraviețuirea nu era posibilă fără grijă reciprocă. În unele culturi tradiționale, această cooperare a rămas vie până azi.

Cercetările lui Ching-Yu Huang arată că chiar și copiii de 14–18 luni manifestă altruism – oferind obiecte, ajutând alți copii sau adulți fără să li se promită vreo recompensă. Un comportament „motivat intrinsec de grija pentru ceilalți”.

Altruismul – bun și pentru sănătate

Voluntariatul a fost asociat cu reducerea anxietății și depresiei, creșterea stimei de sine, ba chiar reducerea riscului de hipertensiune și mortalitate. Cu alte cuvinte, a face bine îți face bine.

Avem un creier pentru empatie?

Neurocercetătoarea Abigail Marsh, de la Universitatea Georgetown, a descoperit că persoanele care au donat un rinichi unui străin aveau amigdale mai mari – zone ale creierului asociate cu empatia. Aceste persoane reacționau mai puternic la expresiile de frică ale altora. Practic, altruismul lor era scris în structura creierului.

Dar putem fi altruiști tot timpul?

Filozoful Tony Milligan, de la King’s College London, atrage atenția că majoritatea dintre noi suntem „mediocri moral” – și e în regulă. Nu putem trăi ca Mandela sau Gandhi, și nici nu ar trebui să ne simțim vinovați pentru asta.

Milligan spune că e nevoie de umilință și onestitate, pentru a ne recunoaște limitele și capacitățile reale de a ajuta. Altruismul nu trebuie să fie un trofeu. Este o abilitate. Și ca orice abilitate, se exersează.

Cultură, gen și echilibru

În unele culturi, precum cele din Asia de Est, colectivismul predomină: binele comun este pus înaintea interesului personal. În altele, precum SUA sau Marea Britanie, individualismul este norma. Asta influențează modul în care percepem altruismul: alegere versus datorie.

Ching-Yu Huang, crescută în Taiwan și stabilită apoi în Occident, a simțit diferența culturală. În cultura ei natală, a pune nevoile proprii pe primul loc – mai ales ca femeie – era condamnat. În Vest, și-a descoperit vocea.

„Am învățat că, uneori, trebuie să fiu o tigru femelă – mai ales profesional.”

Altruismul e bun. Dar și echilibrul e vital.

Altruismul face parte din noi. Ne definește ca specie. Ne leagă, ne vindecă, ne dă sens. Dar să trăim doar pentru alții poate deveni epuizant. În unele culturi sau familii, presiunea de a fi mereu altruist poate deveni o povară.

Soluția? Recunoașterea limitelor, echilibru între dăruire și protejarea propriei bunăstări.

A avea grijă de alții e frumos. Dar a avea grijă și de tine nu este egoism – e înțelepciune.