Editorial TVR Sport: Doar gânduri pozitive. Deocamdată.

Când ai șansa să nimerești într-o grupă accesibilă, fără un baubau pe post de cap de serie și începi să visezi cu ochii deschiși că vei ajunge la un CM după atâta amar de vreme, dar te bate Bosnia acasă încă din primul meci, e cumva firesc să-ți fie zdruncinat optimismul.

Într-o grupă de cinci echipe, România mai are de jucat șapte partide din opt, adică 87,5 la sută din total. O statistică ce pare generoasă, doar că, după deznodământul frustrant la care a contribuit și nenea arbitrul Makkelie, toate cele șapte jocuri capătă valențe de finale.

Este clar că, pentru a câștiga grupa, tricolorii trebuie să-și ia revanșa la Sarajevo plus minimum patru puncte cu principala favorită, Austria, și să spere că Bosnia nu produce o dublă boacănă precum la București în jocurile cu trupa lui Ralf Rangnick.

În cazul în care ai noștri mai pierd fie și un singur meci, atunci estimările făcute deja de inteligența artificială, semi-umană, umană, bacteriană, spuneți-i cum vreți, și care dau România pe locul 3 la final în grupa H devin certitudini, într-un sport în care imprevizibilul este o a doua natură.

Pentru generația microbistă a decrețeilor, dar și a părinților lor, eșecul cu Bosnia a semănat cu cel din fața Irlandei de Nord din fatidicele preliminarii pentru Mexic ’86. Un meci jucat tot la București, pe vechiul Stadion 23 August, tot cu Mircea Lucescu selecționer, tot cu ai noștri ratând multe ocazii clare la poarta unui Pat Jennings ocrotit de Zeița Fortuna în cel mai exagerat mod cu putință.

Partida de tristă amintire s-a jucat pe o ploaie torențială și a rămas celebru episodul cu jucătorii nord-irlandezi care, în noaptea dinaintea meciului, au ieșit din camere purtând doar lenjeria intimă și au dansat în fața hotelului, fericiți că natura le dă o mână de ajutor, asigurând un teren îmbibat cu apă, cum erau atât de obișnuiți la ei acasă, în confruntarea cu un adversar superior tehnic.

Aceea a fost ultima campanie a lui Lucescu pentru o calificare la un Mondial pe banca naționalei române. Destinul a făcut ca Il Luce, după ce inițial își încheiase ilustra carieră de antrenor, să se întoarcă nu doar simbolic pe banca tehnică a reprezentativei cu care îngenunchea campioana mondială Italia în ’83.

L-am văzut pe Mircea Lucescu rămas înmărmurit după fluierul final al confruntării de vinerea trecută. Afectat nu doar de rezultat, dar mina lui parcă spunea: „Nu din nou!”. Să nu uităm că Irlanda de Nord n-a fost singurul coșmar de acest gen, a mai pățit-o și pe banca Turciei în preliminariile CM 2018, 0-2 cu Ucraina chiar la debut și în final calificare ratată.

Momentan, microbistul autohton pare împărțit: pe lângă pesimiștii ce văd deja România spectatoare la al 7-lea CM consecutiv, există și vocile care continuă să creadă în capacitatea lui Mircea Lucescu de a duce Generația de Suflet la turneul de peste ocean. Gândurile pozitive transmise de aceste voci nu pot face decât bine pentru refacerea dozei de încredere în forțele proprii a băieților de la lot.

Până la prima finală din iunie cu Austria, tricolorii au timp să se pregătească inclusiv mental pentru marea bătălie de la Viena. Până atunci se reface și Bîrligea.

Un editorial de Vlad Bucurescu