Diploma nu mai deschide uși. Ce se întâmplă cu tinerii la primul job

Etichetarea tinerilor drept „neadaptați” la piața muncii ascunde probleme structurale mai profunde, susține psihologul Radu Leca. Într-o analiză amplă, acesta explică de ce dificultățile de integrare profesională nu țin doar de voință sau competențe, ci de o lipsă de sincronizare între ritmul schimbărilor economice și capacitatea instituțiilor de a sprijini tranziția de la școală la muncă.

Psihologul Radu Leca afirmă că tinerii etichetați drept „neadaptați” la piața muncii sunt adesea produsul unei ecuații în care instituțiile, normele sociale și propriile biografii se întâlnesc stângaci.

Potrivit acestuia, nu este vorba doar despre „lipsă de voință” sau „deficit de competențe”, ci despre o nepotrivire de ritm între modul în care se schimbă munca și modul în care se schimbă oamenii.

„În loc de vinovați, găsim sincope de sincronizare. Uneori nu e omul nepotrivit, ci ceasul nepotrivit”, explică psihologul.

Tranziția de la școală la primul loc de muncă este descrisă de Radu Leca ca o zonă liminală, în care regulile nu mai sunt clare, recompensele se amână, iar feedbackul apare rar și târziu.

Mulți tineri descoperă că, dincolo de cunoștințele acumulate, se așteaptă să stăpânească o „curriculă ascunsă”: cum să își negocieze rolul, cum să înțeleagă ceea ce nu se spune explicit și cum să tolereze incertitudinea.

„Diploma explică abia jumătate din întrebare; cealaltă jumătate e în voce, ritm și tăcere”, subliniază Radu Leca.

Diferența dintre așteptări și realitate este, în opinia sa, una dureroasă. Dacă discursul meritocratic promite un traseu clar și previzibil, piața muncii oferă adesea „scări mobile” sau chiar „scări rulante în sens invers”. Fenomene precum supracalificarea, stagiile neplătite sau contractele temporare nu reprezintă eșecuri personale, ci simptome ale unor probleme structurale.

„Am învățat traseul perfect, apoi am descoperit că harta era pentru alt oraș”, afirmă psihologul.

Radu Leca atrage atenția și asupra modului în care discursul despre „soft skills” poate funcționa ca un mecanism de triere socială. În lipsa resurselor și a rețelelor de contact, concepte precum „încrederea” sau „prezența” devin inaccesibile pentru unii tineri, iar șansa ajunge să înlocuiască meritul.

„Când ușa cere parolă, curajul nu e suficient”, spune acesta.

Din punct de vedere psihologic, combinația dintre incertitudine și evaluare continuă erodează sentimentul de eficacitate personală.

Tinerii oscilează între conformism obosit și explozii de inițiativă, fără o plasă de siguranță reală. Anxietatea devine o strategie de supraviețuire, iar sensul profesional se măsoară în „zile bune”, nu în cariere lineare.

„Nu sunt pierdut, doar nu există indicatoare acolo unde merg”, explică Radu Leca.

În lipsa unei infrastructuri solide de sprijin, psihologul consideră că micro-ritualurile pot juca un rol important: comunități de învățare, proiecte scurte cu feedback rapid și mentori care să traducă „limba organizațională”. Reziliența nu înseamnă stoicism, ci capacitatea de a regla speranța fără a o stinge.

„Învăț mai întâi să bat la ușă, apoi îmi dau seama de ce vreau să intru”, afirmă acesta.

Radu Leca subliniază că nici angajatorii nu sunt lipsiți de temeri, invocând costurile integrării, volatilitatea pieței și presiunea productivității imediate.

Investițiile în stagii plătite, tutorat și trasee de ucenicie pot reduce riscurile pe termen lung, dar presupun o schimbare de mentalitate: de la „gata de producție” la „gata de învățare”.

„Pot să cresc roade dacă ud rădăcina, nu doar să privesc frunza”, spune psihologul.

În ceea ce privește politicile publice, acesta consideră esențială crearea unor rute vizibile pentru tineri: orientare profesională timpurie, legături reale între școală și mediul privat, punți între regiuni și sectoare și mecanisme de protecție în perioadele de tranziție.

„Când tranziția devine design, nu accident, adaptarea nu mai e o loterie. Drumul cel mai scurt e cel care chiar există”, explică Radu Leca.

În concluzie, eticheta de „neadaptați” spune, în opinia psihologului, mai multe despre rigiditatea sistemului decât despre mobilitatea tinerilor. Adaptarea autentică presupune o co-construcție, în care instituțiile și indivizii se mișcă unii spre ceilalți.

„Nu vreau o locuință în altă lume; vreau o ușă între a mea și a ta”, conchide Radu Leca.