Desfigurați, rușinați și uitați. BBC a vizitat supraviețuitorii coreeni ai bombei de la Hiroshima

La ora 08:15, pe 6 august 1945, în timp ce o bombă nucleară cădea ca o piatră din cer deasupra Hiroshimei, Lee Jung-soon se îndrepta spre școala primară. Astăzi, la 88 de ani, ea își mișcă mâinile ca și cum ar încerca să alunge amintirea. BBC a a vizitat supraviețuitorii coreeni ai bombei de la Hiroshima.

„Tatăl meu era pe cale să plece la muncă, dar s-a întors brusc și ne-a spus să evacuăm imediat”, își amintește ea. „Se spune că străzile erau pline de morți – dar am fost atât de șocată încât tot ce-mi amintesc e că plângeam. Doar am plâns și am plâns”.

Corpurile victimelor „s-au topit până când doar ochii mai erau vizibili”, spune doamna Lee Jung-soon, în timp ce o explozie echivalentă cu 15.000 de tone de TNT a cuprins un oraș cu 420.000 de oameni. Ce a rămas în urma exploziei au fost cadavre mutilate, imposibil de identificat.

Au trecut 80 de ani de când Statele Unite au detonat „Little Boy”, prima bombă atomică din istoria omenirii, deasupra centrului Hiroshimei, omorând instantaneu aproximativ 70.000 de oameni. Alte zeci de mii au murit în lunile următoare din cauza bolilor cauzate de radiații, arsuri și deshidratare.

Devastarea provocată de bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki – care au pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial și dominației imperiale japoneze asupra unor părți mari din Asia – este bine documentată de opt decenii.

Ceea ce este mai puțin cunoscut este faptul că aproximativ 20% dintre victimele imediate erau coreeni.

Coreea fusese o colonie japoneză de 35 de ani când bomba a fost aruncată. Se estimează că 140.000 de coreeni trăiau în Hiroshima la acel moment – mulți dintre ei mutați forțat ca muncitori sau pentru a supraviețui sub ocupația colonială.

Cei care au supraviețuit bombei, împreună cu descendenții lor, continuă să trăiască în umbra acelei zile – luptând cu mutilări, durere și o luptă pentru dreptate care rămâne nerezolvată.

„Nimeni nu-și asumă responsabilitatea”

„America nu și-a cerut niciodată scuze. Japonia se preface că nu știe. Coreea nu e mai bună. Doar pasează vina – iar noi rămânem singuri”, spune Shim Jin-tae, un supraviețuitor de 83 de ani.

Domnul Shim locuiește acum în Hapcheon, Coreea de Sud – o mică regiune care a devenit casa a zeci de supraviețuitori ca el și Lee Jung-soon, fiind numit „Hiroshima Coreei”.

Pentru Lee Jung-soon, șocul acelei zile nu s-a estompat – s-a imprimat în trupul ei sub forma bolii. Trăiește acum cu cancer de piele, boala Parkinson și angină (o afecțiune cardiacă cauzată de circulația deficitară a sângelui).

Dar ceea ce o doare și mai mult este că durerea nu s-a oprit la ea. Fiul ei, Ho-chang, care are grijă de ea, a fost diagnosticat cu insuficiență renală și face dializă în așteptarea unui transplant.

„Cred că este din cauza expunerii la radiații, dar cine poate dovedi?”, spune Ho-chang Lee. „E greu de verificat științific – ar fi nevoie de teste genetice, care sunt epuizante și costisitoare.”

Ministerul Sănătății și Protecției Sociale din Coreea a declarat pentru BBC că a colectat date genetice între 2020 și 2024 și că va continua studiile până în 2029. Va „lua în considerare extinderea definiției victimelor” la a doua și a treia generație doar „dacă rezultatele vor fi semnificative statistic”.

Prețul plătit de coreeni

Dintre cei 140.000 de coreeni aflați în Hiroshima la momentul bombardamentului, mulți proveneau din Hapcheon. Înconjurat de munți, cu puține terenuri agricole, era un loc dificil de trăit. Recoltele erau confiscate de ocupanții japonezi, secetele afectau pământul, iar mii de oameni au plecat în Japonia în timpul războiului. Unii au fost recrutați cu forța, alții ademeniți cu promisiuni de genul „vei mânca de trei ori pe zi și îți vei trimite copiii la școală”.

Dar în Japonia, coreenii erau cetățeni de mâna a doua – li se dădeau cele mai grele, murdare și periculoase munci. Tatăl domnului Shim lucra într-o fabrică de muniție, iar mama sa bătea cuie în lăzi de muniție din lemn.

După explozie, munca periculoasă și deseori fatală a revenit tot coreenilor.

„Muncitorii coreeni au trebuit să strângă morții”, spune domnul Shim, directorul filialei din Hapcheon a Asociației Victimelor Coreene ale Bombei Atomice. „La început foloseau tărgi, dar erau prea multe trupuri. În cele din urmă, au folosit fărașe ca să adune cadavrele și le-au ars în curțile școlilor”.

Potrivit unui studiu al Fundației pentru Asistență Socială din Gyeonggi, unii supraviețuitori au fost forțați să curețe molozul și să recupereze trupuri. În timp ce evacuații japonezi se refugiau la rude, coreenii – fără legături locale – au rămas în oraș, expuși radiațiilor și fără acces la îngrijire medicală.

Această combinație de tratament inuman, muncă periculoasă și discriminare structurală a dus la un număr disproporționat de mare de decese în rândul coreenilor. Rata mortalității în rândul lor a fost de 57,1%, față de media generală de aproximativ 33,7%. Aproximativ 70.000 de coreeni au fost expuși la bombă. Până la sfârșitul anului, 40.000 dintre ei muriseră.

Paria în propria țară

După bombardamente, care au dus la capitularea Japoniei și eliberarea Coreei, aproximativ 23.000 de supraviețuitori coreeni s-au întors acasă. Dar nu au fost întâmpinați cu brațele deschise. Considerați desfigurați sau blestemați, au fost discriminați chiar și în propria țară.

„Hapcheon avea deja o colonie de leproși”, explică domnul Shim. „Și din cauza acelei reputații, oamenii credeau că supraviețuitorii bombei aveau și ei boli de piele”.

Această stigmatizare i-a făcut pe mulți să tacă. „Supraviețuirea era mai importantă decât mândria.”

Lee Jung-soon confirmă: „Oamenii arși grav sau foarte săraci erau tratați groaznic. În satul nostru, unii aveau spatele și fața atât de arse încât doar ochii li se mai vedeau. Erau izolați”.

Stigma a adus sărăcie, iar apoi boala – boli ale pielii, ale inimii, insuficiență renală, cancer. Simptomele erau peste tot – dar nimeni nu putea explica de ce.

Copiii durerii

De-a lungul timpului, atenția s-a mutat către generațiile următoare. Han Jeong-sun, fiică de supraviețuitori, suferă de necroză avasculară la șolduri și nu poate merge decât târându-se. Fiul ei s-a născut cu paralizie cerebrală.

„Fiul meu nu a făcut niciodată un pas în viața lui”, spune ea. „Iar socrii mei m-au tratat groaznic. Mi-au spus: «Ai născut un copil infirm și ești infirmă și tu – ai venit să ne distrugi familia?» A fost un iad”.

Timp de decenii, nici măcar guvernul coreean nu a fost interesat de propriii săi cetățeni afectați. Abia în 2019, la peste 70 de ani de la bombardament, Ministerul Sănătății a publicat primul său raport, bazat în mare parte pe chestionare.

Două studii separate au arătat că generația a doua este mai vulnerabilă la boli. Unul, din 2005, a arătat o rată mai mare de depresie, boli cardiace și anemie, iar altul, din 2013, a găsit o rată dublă de înregistrare a dizabilităților comparativ cu media națională.

În ciuda acestor dovezi, autoritățile continuă să ceară „dovezi” pentru a recunoaște statutul de victime.

„Boala mea e dovada. Dizabilitatea fiului meu e dovada. Durerea asta se transmite, e vizibilă”, spune Han. „Dar nu ne recunosc. Ce ar trebui să facem – să murim neștiuți?”.

Pace fără scuze

Abia luna trecută, pe 12 iulie, oficialii din Hiroshima au vizitat pentru prima dată Hapcheon pentru a depune flori la un memorial. Deși foști premieri și figuri private au mai venit, a fost prima vizită oficială din partea unor oficiali în funcție ai Japoniei.

„Acum, în 2025, Japonia vorbește despre pace. Dar pacea fără scuze nu are sens”, spune Junko Ichiba, activistă japoneză pentru pace care a militat toată viața pentru supraviețuitorii coreeni ai Hiroshimei.

Ea subliniază că oficialii nu au menționat nimic despre cum i-a tratat Japonia pe coreeni în timpul războiului. Deși mai mulți foști lideri japonezi și-au exprimat regretele, mulți sud-coreeni consideră că aceste scuze sunt insuficiente fără recunoaștere oficială.

Manualele japoneze încă omit istoria colonială a Coreei și victimele coreene ale bombei, spune Ichiba. „Această invizibilitate adâncește nedreptatea”.

Heo Jeong-gu, director la Crucea Roșie, afirmă: „Trebuie să abordăm aceste probleme cât timp supraviețuitorii sunt în viață. Pentru generațiile următoare, trebuie să adunăm dovezi cât nu e prea târziu”.

Pentru supraviețuitori ca domnul Shim, nu e vorba doar despre compensații – ci despre recunoaștere: „Memoria contează mai mult decât banii. Corpurile noastre își amintesc ce am trăit… Dacă uităm, se va repeta. Și într-o zi, nu va mai rămâne nimeni să spună povestea”.