De ce se victimizează adolescenții. Psiholog: „Este un mod rapid de a spune: mă doare”

Victimizarea nu apare întotdeauna din dorința de manipulare sau din lipsă de caracter. În cazul adolescenților, poate fi un mod rapid de a spune „mă doare”, atunci când emoțiile sunt prea mari, iar cuvintele potrivite încă nu s-au format.

Psihologul Radu Leca explică faptul că, în adolescență, creierul emoțional funcționează mai intens decât mecanismele raționale de control. Stresul social, comparațiile, respingerea sau sentimentul că nu ești înțeles pot fi trăite ca o alarmă continuă. În acest context, eticheta de „victimă” oferă o explicație simplă pentru haosul interior: dacă vina aparține lumii, suferința pare să capete sens.

Pe termen scurt, această strategie poate părea că funcționează. Un adolescent care spune că este „atacat”, „nedreptățit” sau „mereu ales ultimul” primește atenție, protecție și validare. Iar validarea reduce, măcar pentru moment, intensitatea emoției.

Problema apare atunci când această poveste devine identitate. Dacă adolescentul ajunge să se definească prin rolul celui rănit, va interpreta tot mai multe situații prin aceeași lentilă. Apar generalizările — „mereu mi se întâmplă asta” —, citirea gândurilor — „știu că râd de mine” — sau personalizarea — „totul este din cauza mea”.

Relațiile și statutul social joacă un rol important în acest fenomen. În adolescență, apartenența la grup valorează enorm, iar respingerea poate fi simțită ca o amenințare la propria identitate. Rețelele sociale amplifică presiunea: un like lipsă, o glumă sau o excludere pot fi percepute ca verdicte despre valoarea personală.

În astfel de momente, rușinea caută o explicație care să protejeze demnitatea: „nu eu am o problemă, lumea este împotriva mea”. De aceea, spune psihologul, este important ca adulții să nu transforme discuția într-un proces despre vină, ci într-o conversație despre soluții.

Familia și școala pot întreține, fără să își dea seama, acest mecanism. Dacă adolescentul primește mai multă atenție atunci când suferă decât atunci când se descurcă, suferința poate deveni o cale de conectare. Dacă adulții rezolvă tot în locul lui, mesajul transmis indirect este: „nu te poți descurca singur”. Iar dacă emoțiile îi sunt minimizate, adolescentul poate crește „volumul” dramei pentru a fi auzit.

O abordare sănătoasă începe cu validarea emoției, dar nu se oprește acolo. Adolescentul are nevoie să fie ascultat, nu judecat, dar și ajutat să vadă ce poate face concret. Întrebări simple precum „Ce te-ar ajuta în următoarele două ore?” sau „Vrei să te ascult sau vrei să facem împreună un plan?” pot schimba direcția conversației.

Psihologia orientată pe soluții mută atenția de la „cine este vinovat” la „ce poate funcționa”. În loc ca adolescentul să rămână blocat în povestea neputinței, este ajutat să identifice pași mici: să ceară ajutor clar, să refuze o glumă jignitoare, să vorbească cu un profesor, să schimbe un grup sau să își facă un plan de învățare.

Pașii mici sunt importanți pentru că mintea are nevoie de dovezi, nu de promisiuni mari. Fiecare gest prin care adolescentul simte că are influență asupra propriei vieți rupe cercul neputinței.

De aceea, victimizarea ar trebui privită mai degrabă ca un semnal, nu ca un defect de caracter. În spatele ei pot exista nevoi reale: siguranță, respect, apartenență sau autonomie. Când aceste nevoi sunt ascultate și transformate în cereri concrete, adolescentul nu mai are nevoie să strige pentru a fi văzut.

În loc de „sunt o victimă”, mesajul poate deveni, treptat: „vreau să fiu tratat cu respect și am un plan simplu pentru asta”. Iar acesta este deja un pas spre maturizare.