Cum a negociat în secret ”comunistul” Picasso cu oamenii dictatorului Franco

Moartea Christinei Ruiz-Picasso, nora celebrului pictor născut în Malaga, aduce la suprafață noi mărturii despre ce a însemnat viața marelui artist și din punct de vedere politic, nu doar artistic.

Christinei Ruiz-Picasso, nora lui Picasso și o figură cheie, alături de fiul ei Bernard, în crearea Muzeului Picasso din Malaga, a murit ieri la vârsta de 97 de ani la domiciliul ei din Provence, Franța.

Christine, care era președinta de onoare a muzeului Picasso din Malaga, a descris la acea vreme instituția de cultură ca fiind „o poveste de dragoste” dedicată „memoriei” soțului ei, Paul, fiul cel mare al lui Pablo Picasso.

În ajunul inaugurării muzeului, nora lui Picasso și-a amintit de prima sa călătorie la Málaga în 1954 cu Paul, cu scopul de a îndeplini dorința marelui artist și fostul ei socru, Pablo Picasso, de a avea lucrări în orașul său natal, deși la acea vreme „ceea ce fusese planificat nu era posibil din motive politice”.

Visul întoarcerii acasă, la Malaga

„A suferit foarte mult pentru că dictatura a împiedicat returnarea operelor sale și a trăit profund afectat de aceasta”, a dezvăluit Christine, făcând aluzie la situația lui Pablo Picasso din perioada regimului lui Franco (n.r. – Francisco Franco, fostul dictator spaniol, a murit în 1975).

Întoarcerea pictorului în orașul său natal a început să prindă contur în 1992, când unele dintre lucrările care aveau să intre ulterior în colecția Muzeului au fost expuse la Palatul Episcopal din Málaga, în cadrul expoziției „Picasso Classico”.

”Am fi putut ucide două păsări dintr-o lovitură”.

Pablo Picasso a purtat negocieri secrete cu reprezentanții regimului lui Francisco Franco în 1956 cu privire la posibilitatea organizării unei retrospective a operei sale la Madrid, potrivit afirmațiilor istoricului și biografului britanic John Richardson.

Richardson, care a fost apropiat de Picasso între anii 1940 și 1960, a dezvăluit ziarului The Guardian o parte din conținutul celui de-al patrulea volum al biografiei artistului spaniol (1881-1973) pe care o pregătește împreună cu istoricul Gijs van Hensbergen.

Acești doi istorici afirmă că criticul de artă spaniol José María Moreno Galván a fost trimis pe Coasta de Azur, unde locuia Picasso în 1956, pentru a încerca să inițieze discuții privind posibilitatea expunerii operei sale în capitala Spaniei conduse la acel moment de mâna forte a dictatorului de dreapta, Francisco Franco.

Criticul de artă spaniol a raportat discuțiile sale atașatului cultural al ambasadei spaniole la Paris, José Luis Messía, care, potrivit lui Richardson, a răspuns astfel:

„Ce păcat că García Lorca nu mai este în viață. Am fi putut ucide două păsări dintr-o lovitură”.

A fost executat imediat ”după ce a mărturisit”

Mesajul putea fi interpretat ca o amenințare indirectă adresată marelui Picasso, în sensul de a nu-l refuza pe Franco. Altfel, nu avea niciun sens aluzia la Garcia Lorca, cel care a fost considerat cel mai important poet spaniol al secolului XX și care, potrivit istoricilor, a fost asasinat de extremiștii de dreapta în perioada interbelică.

Documente de arhivă obținute și publicate de ziarul britanic The Guardian  conțineau prima recunoaștere a oficialilor din era dictatorului Franco cu privire la implicarea lor în moartea poetului și dramaturgului spaniol din 1936, considerată una dintre cele mai cunoscute victime ale războiului civil spaniol.

Documentele arătau că García Lorca a fost persecutat pentru convingerile sale, fiind descris ca un „socialist și francmason”, despre care circulau zvonuri privind „practici homosexuale și anormale”. După ce poliția a efectuat două percheziții la domiciliul său din Granada, acesta a fugit la casa unui prieten din teamă.

În august 1936, la doar o lună după izbucnirea războiului civil, ofițerii au înconjurat casa în care se ascundea García Lorca, în timp ce prietenii săi încercau să intervină în favoarea sa.

García Lorca a fost arestat și dus cu mașina într-o zonă apropiată de locul cunoscut sub numele de Fuente Grande, împreună cu un alt deținut, se arată în documente. A fost apoi „executat imediat după ce a mărturisit și a fost îngropat în acel loc, într-o groapă foarte puțin adâncă, într-o râpă”. Nu s-au oferit detalii cu privire la conținutul mărturisirii sale, a scris ziarul britanic.

Distrugerea unei icoane a stângii

Obiectivul regimului lui Franco era „distrugerea statutului lui Picasso ca erou al stângii”, potrivit lui Richardson, confident al lui Picasso, care subliniază că, dacă retrospectiva ar fi avut loc la Madrid, Picasso „ar fi fost considerat un trădător pentru că s-a întors în Spania”.

”Picasso era pe punctul de a-și pune în pericol reputația pentru o expoziție dedicată lui Franco. Dacă ar fi acceptat, ar fi fost o lovitură majoră pentru falangiști și ar fi distrus statutul lui Picasso de erou al stângii”, afirmă biograful său citat de The Guardian.

Negocierile s-au oprit după ce s-a aflat în presă de ele

Negocierile ar fi trebuit să continue, conduse de atașatului cultural al ambasadei spaniole la Paris, José Luis Messía, în coordonare cu Muzeul de Artă Contemporană din Madrid, dar au eșuat deoarece informația s-a scurs către presă.

José Luis Messía era cel care ar fi rostit celebra frază adresată lui Picasso: „Ce păcat că García Lorca nu mai este în viață. Am fi putut ucide două păsări dintr-o lovitură”.

Potrivit lui Van Hensbergen, negocierile secrete între oamenii dictaturii lui Franco și Pablo Picasso erau supravegheate de Ministerul Afacerilor Externe spaniol, care dăduse ordine exprese să fie suspendate și să se nege public în mod energic că ar fi avut loc o apropiere, dacă s-ar fi aflat de ele.

Richardson și Van Hensbergen susțin că discuțiile erau suficient de avansate, ceea ce a determinat un cerc restrâns de personalități marcante ale exilului spaniol să ia poziție și să semneze o scrisoare în care îi cereau lui Picasso să nu expună în Spania, fapt consemnat în jurnalul scriitorului Jean Cocteau.

Istoricii susțin că punctele de vedere ale lui Picasso „erau de zece ori mai subtile decât ne-am putea imagina. Nu era nimic în opiniile sale care să fie alb-negru, iar istoria acestei perioade este una cu zone gri”.

O familie cu… ”multă mizerie”

Jean Cocteau a scris că, deși nu-i punea la îndoială militanța în Partidul Comunist, la un moment dat i-a spus lui Picasso:

„M-am alăturat unei familii în care, ca în toate familiile, există multă mizerie”.

Richardson subliniază, de asemenea, că convingerile comuniste ale lui Picasso se ciocneau frecvent cu nostalgia pe care o simțea față de Spania și consideră că „în acel moment, ideea unei retrospective era mai importantă pentru el decât Partidul Comunist”.

„Aici se pierde noțiunea de Picasso ca un comunist angajat care respecta cu strictețe linia trasată de partid”, scrie Richardson într-un eseu care va fi publicat în catalogul expoziției ce va avea loc pe 4 iunie la Londra.

Expoziția, organizată de Gagosian Gallery și curatoriată de Richardson, se intitulează ”Picasso: Anii mediteraneeni”

”S-a bazat pe Epoca de Aur”

Implicațiile acestor conversații dintre artist și regimul Franco sunt multiple, iar Van Hensbergen amintește în acest sens de revizuirea celei mai faimoase lucrări a lui Picasso de la sfârșitul anilor ’50 – versiunea sa a celebrei „Las Meninas” a lui Velázquez (Las Meninas este o pictură din 1656 aflată în Museo del Prado din Madrid, realizată de Diego Velázquez, artistul principal de la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei și Portugaliei, din perioada considerată ”Epoca de Aur” spaniolă).

Richardson susține că această operă, care este expusă în prezent la Galeriile Tate din Liverpool (Anglia) în cadrul expoziției Picasso: Pace și Libertate, este o dovadă că artistul se apropia din nou de sursele artei și istoriei Spaniei.

„S-a bazat pe epoca de aur spaniolă pentru a-și sublinia credibilitatea avangardistă”, afirmă biograful marelui pictor spaniol.

Richardson, în vârstă de 86 de ani, l-a cunoscut pe Picasso când avea 25 de ani și locuia împreună cu colecționarul de artă Douglas Cooper în sudul Franței, relatează RTVE.