CNN. Iranul, între stradă și colaps: ce face actuala criză diferită de toate celelalte

Escaladarea protestelor din Iran are loc într-un moment de vulnerabilitate fără precedent pentru Republica Islamică, marcat de slăbirea capacităților militare, o criză iminentă de succesiune și apariția unei amenințări externe credibile din partea Statelor Unite.

Într-o analiză amplă, Brett McGurk, fost oficial american în domeniul securității naționale sub patru administrații prezidențiale, explică de ce actualul val de tulburări ar putea avea consecințe diferite față de protestele reprimate violent în trecut.

Brett McGurk, analist de afaceri globale la CNN, amintește că a negociat în urmă cu ani de zile cu oficiali iranieni eliberarea ostaticilor americani reținuți la Teheran, discuții care nu au avut succes. La un moment dat, un oficial iranian l-a întrebat de ce ar trebui Iranul să încheie vreodată un acord cu o țară care își schimbă constant guvernul, respectiv o democrație.

Răspunsul lui McGurk a fost o întrebare personală: cât timp poate rămâne la putere un stat care ia ostatici și își reprimă violent propriul popor? Istoria arată, spune el, că astfel de sisteme se prăbușesc. Replica interlocutorului iranian a fost însă „înfiorătoare”: regimul se bucura de sprijinul unei mase critice a populației și, mai important, avea armele și era dispus să le folosească.

Reprimarea ca strategie constantă

În ultimul deceniu, Iranul a demonstrat în mod repetat această realitate. Protestele naționale din 2017, 2018, 2019 și, cel mai dramatic, din 2022 au fost reprimate violent. De fiecare dată, regimul a supraviețuit prin aceeași strategie: delegitimarea protestatarilor, acuzarea unor inamici externi, întreruperea comunicațiilor și desfășurarea masivă a forțelor de securitate.

Astăzi, iranienii sunt din nou în stradă, iar reacția regimului pare identică, bazată pe violență brutală. Întrebarea esențială, ridicată de McGurk, este dacă de această dată rezultatul final ar putea fi diferit.

„Femei, viață, libertate”: punctul de cotitură din 2022

Un punct de cotitură major a fost septembrie 2022, când protestele au izbucnit după moartea Mahsei Amini, o tânără kurdă iraniană de 22 de ani, reținută de poliția morală pentru presupusa încălcare a codului vestimentar. Moartea ei în detenție a declanșat o revoltă națională nu doar împotriva legilor hijabului obligatoriu, ci și împotriva Republicii Islamice.

Statele Unite și aliații lor au susținut public protestele, iar administrația Biden a extins accesul la internet, inclusiv prin satelit și rețele private virtuale. Congresul a adoptat Legea Mahsa Amini privind drepturile omului și responsabilitatea, iar noi sancțiuni au vizat oficiali și instituții iraniene implicate în represiune.

Potrivit unei anchete ulterioare a Națiunilor Unite, forțele de securitate iraniene au ucis peste 500 de persoane și au reținut aproximativ 20.000 în timpul represiunii din 2022. Protestele au fost în cele din urmă înăbușite după luni de violență, frică și epuizare.

Criza economică reaprinde strada

Actualele proteste par să fi început în și în jurul Marelui Bazar din Iran, istoric nucleul clasei comerciale. McGurk subliniază importanța acestui detaliu, amintind că și tulburările care au dus la Revoluția din 1979 au început în același loc. Negustorii iranieni nu sunt, în mod tradițional, revoluționari, preferând stabilitatea. Însă inflația de aproximativ 50%, criza serviciilor de bază și corupția au alimentat nemulțumiri economice care s-au suprapus peste cereri politice și morale vechi.

Protestele s-au extins rapid din Teheran în toate cele 31 de provincii ale Iranului. Liderul suprem Ali Khamenei a reacționat în a treisprezecea zi de tulburări cu o retorică familiară, calificând protestatarii drept mercenari ai puterilor străine.

Limbajul a sugerat o posibilă represiune, iar până în weekendul precedent țara se confrunta deja cu o pană de comunicații și cu noi rapoarte despre victime.

De ce acest moment este diferit

La prima vedere, scena pare pregătită pentru un scenariu cunoscut: proteste, represiune și supraviețuirea regimului. Totuși, McGurk identifică trei factori care fac acest moment diferit și care vor influența decisiv evoluțiile din zilele și săptămânile următoare.

Un regim mai slab ca niciodată

Primul factor este slăbirea fără precedent a Republicii Islamice. După 7 octombrie 2023, conducerea Iranului a ales să sprijine și apoi să se alăture unui război regional împotriva Israelului. Khamenei a lăudat public masacrele Hamas din Israel și a autorizat ulterior atacuri împotriva Israelului și a americanilor din regiune.

Potrivit lui McGurk, Iranul a ales să escaladeze criza, nu să sprijine negocierile pentru eliberarea ostaticilor și oprirea războiului.

În lunile care au urmat, SUA și Israelul au desfășurat o campanie militară care a degradat semnificativ capacitățile Iranului. Sistemele de apărare aeriană au fost distruse, rachetele iraniene au fost învinse în două atacuri, iar ostaticii au început să fie eliberați din Gaza. Atacurile combinate au spulberat sentimentul de descurajare al Iranului și l-au lăsat vulnerabil la noi lovituri, o consecință a unei decizii strategice pe care Khamenei „a făcut-o greșit”.

O criză de succesiune iminentă

Al doilea factor este criza de succesiune. Khamenei are 86 de ani și se află la putere de peste patru decenii. Absența sa prelungită din spațiul public în timpul războiului din iunie a fost notabilă într-un sistem construit pe imaginea unui lider suprem omniprezent.

Pierderea unor locotenenți de rang înalt a slăbit coeziunea aparatului decizional, în timp ce rivalitățile interne se intensifică. Chiar și fără proteste, Iranul se află, în opinia lui McGurk, în pragul unei schimbări sistemice, cu posibilitatea tranziției către un stat naționalist dur, condus de structurile de securitate.

Deși Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice și milițiile Basij au o vastă experiență în reprimarea violentă a protestelor, nu există încă semne de fracturare internă. Totuși, combinația dintre criza succesorală, sentimentul de vulnerabilitate și nemulțumirea populară creează condiții unice pentru o schimbare revoluționară, cu paralele istorice cu evenimentele din 1979.

Amenințarea externă a devenit credibilă

Al treilea factor este apariția unei amenințări externe credibile. Donald Trump a avertizat public că SUA ar putea lansa atacuri militare dacă Iranul răspunde protestelor cu violență. Spre deosebire de trecut, astfel de amenințări nu mai pot fi ignorate, după bombardarea instalațiilor nucleare iraniene vara trecută și eliminarea unor lideri de rang înalt. Atacurile israeliene din iunie ar fi vizat inclusiv miliția Basij, un instrument-cheie al represiunii interne.

Pe lângă opțiunea militară, Trump ar putea înăspri aplicarea sancțiunilor, în condițiile în care Iranul exportă aproape 2 milioane de barili de petrol pe zi, în pofida politicii americane declarate de a reduce exporturile la zero.

De asemenea, SUA ar putea colabora cu companii de tehnologie pentru a ajuta iranienii să depășească întreruperile de comunicații și să extindă sancțiunile împotriva structurilor represive, precum IRGC.

Trei forțe care converg

În acest context, trei forțe converg simultan: protestatarii iranieni, aparatul represiv al statului și amenințarea explicită a SUA. CNN a relatat că Trump urma să fie informat despre opțiunile militare, iar acesta a declarat anterior că „Iranul privește LIBERTATEA” și că SUA sunt „gata să ajute”, inclusiv prin lovituri dure dacă regimul ar începe din nou să „ucidă oameni”.

Momentul deciziei americane ar putea veni în curând. Indiferent de opțiunea aleasă, McGurk susține că obiectivul ar trebui să rămână sprijinul maxim pentru poporul iranian și dorința acestuia de schimbare sistemică.

Există o ieșire diplomatică?

În privința unei eventuale „rampe de eliberare diplomatică”, Trump a afirmat că Iranul ar fi încercat să înceapă discuții, iar ministrul de Externe al Omanului a purtat recent mesaje între Teheran și Washington. Totuși, Iranul a acceptat tradițional discuții doar pe tema ostaticilor sau a programului nuclear, refuzând să abordeze alte subiecte sensibile.

Problema imediată, subliniază McGurk, este uciderea în masă a propriului popor. Dacă Iranul nu este dispus să discute acest aspect, discuțiile despre un program nuclear îngropat în subteran ar fi neserioase și ar reprezenta doar o tentativă de a câștiga timp și de a reduce presiunea internațională. Statele Unite, conchide el, nu ar trebui să se lase păcălite de astfel de manevre.