Pentru Ucraina, istoria este un câmp de luptă. Cu luni înainte ca președintele rus Vladimir Putin să-și lanseze invazia pe scară largă, el a publicat un articol de 5.000 de cuvinte, în care pleda pentru desființarea țării; în discursul său de la începutul ofensivei Rusiei a înșirat o listă de nemulțumiri istorice împotriva Occidentului; iar la câteva luni după declanșarea războiului, s-a prezentat drept succesor al țarului reformator Petru cel Mare.
Lecțiile istoriei bântuie din nou Ucraina. În timp ce președintele american Donald Trump presează pentru o încheiere negociată a războiului, politicienii și analiștii caută analogiile potrivite pentru a explica momentul precar în care se află Ucraina – și pentru a evalua riscurile pe care aceasta le-ar putea întâmpina într-un eventual proces diplomatic.
Paralelele sunt imprecise, dar momentul actual rezonează cu trei capitole-cheie din istoria diplomatică a secolului XX: München, 1938; Ialta, 1945; și Budapesta, 1994.
Acordul de la München – înțelegerea prin care regiunea Sudetă a Cehoslovaciei a fost cedată Germaniei lui Adolf Hitler, într-o încercare de a evita războiul în Europa – este strămoșul tuturor analogiilor istorice.
De-a lungul anilor, acesta a devenit un termen convenabil pentru politica de conciliere: cedarea regiunii Sudete l-a încurajat pe Hitler și a deschis calea către un război mondial. Criticii lui Trump au comparat disponibilitatea președintelui de a se întâlni față în față cu Putin în Alaska – și sugestia sa că Ucraina ar putea fi nevoită să accepte pierderea de teritoriu – cu greșeala premierului britanic Neville Chamberlain de a-l crede pe cuvânt pe Hitler.
„Gândirea magică a lui Trump amenință cu un München în slow-motion – repetând greșeala concilierii,” a scris senatorul democrat Richard Blumenthal pe X.
„Răsfățarea unui criminal sângeros cu bucăți de teritoriu și promisiuni de bună purtare nu a adus «pacea noastră». Politica de conciliere nu îl va aduce pe Trump mai aproape de Premiul Nobel pentru Pace decât l-a adus pe Chamberlain.”
Există însă și un unghi militar specific în comparația cu Münchenul. Înțelegerea a permis naziștilor să ocolească o rețea extinsă de fortificații, practic lăsând Cehoslovacia fără apărare.
În mod similar, analiștii militari notează că, dacă Rusiei i se va permite să ocupe restul regiunii Donețk a Ucrainei într-un eventual acord de pace, acest lucru i-ar putea oferi forțelor lui Putin controlul asupra orașelor-fortărețe precum Sloviansk și Kramatorsk, care formează o parte vitală a centurii defensive a Kievului.
Un alt paralelism istoric relevant este Conferința de la Ialta din 1945, o întâlnire între președintele american Franklin D. Roosevelt, premierul britanic Winston Churchill și dictatorul sovietic Iosif Stalin, care a stabilit termenii ordinii postbelice din Europa.
Văzută la acea vreme ca un triumf al diplomației în timpul războiului, moștenirea de la Ialta este astăzi privită printr-o lentilă mai pesimistă – în special în țările Europei de Est, unde este considerată întâlnirea care, în cele din urmă, le-a lăsat în spatele Cortinei de Fier și a condamnat milioane de oameni să trăiască sub regim comunist.
Pentru unii observatori, impulsul lui Trump de a negocia un posibil mare acord cu Putin implică și riscuri de a „trăda” Kievul, mai ales dacă rezultatele posibile sunt discutate peste capul ucrainenilor.
Într-o postare pe X, înainte de întâlnirea Trump-Putin din Alaska, fostul ambasador al SUA în Rusia, Michael McFaul, a scris: „Întâlnirea Trump-Putin din Alaska nu poate deveni Ialta 2.0. Sper că președintele Trump, @SecRubio (secretarul de stat Marco Rubio, n. red) și echipa lor muncesc din greu pentru a face din această reuniune un summit cu adevărat semnificativ, și nu un moment de capitulare.”
Nu este surprinzător că Putin este un admirator al acordurilor între mari puteri. Într-un discurs susținut la Adunarea Generală a ONU în 2015 – rostit în pragul intervenției militare a țării sale în Siria – Putin a vorbit cu admirație despre Ialta, spunând că arhitectura de securitate stabilită la stațiunea sovietică „a ajutat umanitatea să treacă prin evenimente turbulente și, uneori, dramatice ale ultimelor șapte decenii. A salvat lumea de tulburări de amploare.”
Istoricul Serghei Radchenko, răspunzând la postarea lui McFaul pe X, a oferit o perspectivă nuanțată asupra analogiei cu Ialta, menționând într-un șir de mesaje că „Ialta nu avea alternative realiste, pentru că până în februarie 1945 sovieticii deja își extindeau controlul asupra Europei de Est. FDR (Franklin D. Roosevelt, n.red) nu se afla în poziția de a-i alunga de acolo. Singurul lucru pe care îl putea obține erau promisiuni goale de alegeri din partea lui Stalin.”
Însă opțiunea Ialta nu este singura cale diplomatică disponibilă astăzi, a adăugat Radchenko, deoarece SUA nu au nevoie de Rusia pentru nimic și pot ajuta Kievul să limiteze ambițiile Moscovei.
„Departe de a cuceri Europa de Est, Rusia nici măcar nu poate cuceri Donbasul,” a scris el. „Pe scurt, așa cum Ialta nu avea alternative viabile, Ialta 2.0 are o alternativă foarte viabilă, lucru care ar fi trebuit să ofere administrației Trump un avantaj considerabil în negocierile cu Rusia.”
Pe măsură ce aliații europeni încearcă să găsească garanții de securitate pentru Ucraina, amintirile legate de Memorandumul de la Budapesta din 1994 – prin care o Ucraină proaspăt independentă a acceptat să renunțe la armele nucleare aflate pe teritoriul său după prăbușirea Uniunii Sovietice – revin puternic în discuție.
Acea bucată de hârtie, semnată de Rusia, conținea angajamentul de a respecta suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Promisiunile nu au împiedicat anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 și invazia pe scară largă din 2022.
Fostul președinte ucrainean Petro Poroșenko a sugerat, într-un interviu la CNN, că garanțiile de securitate prevăzute în memorandum erau lipsite de substanță.
„Ca președinte al Ucrainei, am avut o garanție de securitate sub forma Memorandumului de la Budapesta,” a spus el.
„Acesta nu funcționează. Orice altă garanție de securitate, dacă nu este obligatorie, este inacceptabilă.”
Ucraina se confruntă acum cu un alt punct de cotitură istoric, pe măsură ce diplomații caută cu disperare locul și formula potrivită pentru negocierile de pace. Rămâne de văzut dacă acest moment va fi amintit ca un capitol întunecat în istoria Europei.
de Daniela Mîndrilă
Urmărește-ne pe Google News
