Rușine, frică și dependență emoțională. De ce nu pleacă victimele violenței domestice: Rămân pentru că iubirea dintre bătăi pare reală

Fenomenul femeilor care rămân în relații abuzive, în ciuda violenței fizice și psihologice, este rezultatul unor mecanisme emoționale și sociale extrem de complexe, explică psihologul Radu Leca, pentru tvrinfo.ro. Acesta arată că atașamentele nesigure, frica de singurătate și dorința de aprobare pot transforma speranța într-o capcană emoțională, care menține victima lângă agresor.

Pihologul Radu Leca spune că multe femei ajung să confunde gesturile de afecțiune rare cu iubirea autentică. „Rămân pentru că iubirea pe care mi-o arată între bătăi pare reală și eu am nevoie de ea.” Specialistul subliniază că această percepție provine dintr-o distorsiune emoțională: „Victima și-a format o credință falsă, aceea în conformitate cu care făptașul are sentimente”.

Potrivit lui Leca, ciclul violenței este întreținut de alternanța dintre agresiune și perioade scurte de afecțiune intensă, un tipar psihologic numit întărire intermitentă. „După ce mă iartă și mă îmbrățișează, îmi spune că acum totul va fi bine.”

În realitate, explică specialistul, aceste momente de aparentă „bunătate” nu fac decât să hrănească speranța că agresorul se va schimba. „Femeia abuzată aflată la un pas de femicid, are senzația că anumite cuvinte din partea făptașului, șterg violența”, spune Leca.

Rușinea și frica de stigmatizare joacă, de asemenea, un rol major în menținerea tăcerii. „Mi-e jenă să spun la alții, pare mai ușor să cred că greșesc eu.” Leca adaugă că multe victime internalizează vina în urma manipulării: „Mama bătută cu sălbăticie, femeia de carieră bătută cu sălbăticie, proaspătă soție bătută cu sălbăticie, își asumă o vină ce nu îi aparține, de tipul: este vina mea că am mâncat bătaie. După ani de zile de terapie victima înțelege că nu a fost vina ei.”

Traumele vechi și un stil de atașament dezorganizat pot face ca violența să fie percepută ca parte a normalității de cuplu. „Am învățat că durerea e parte din relație, sper doar că asta nu va dura toată viața.” Leca avertizează că aceste speranțe alimentează, de fapt, viitoarele tulburări emoționale: „Speranța în conformitate cu care făptașul o să devină o persoană armonioasă și afectuoasă stă la baza viitoarelor tulburări afective prezente din plin în Universul victimei.”

În plus, dependența financiară, presiunea familiei sau responsabilitatea pentru copii complică ieșirea dintr-o relație violentă. „Nu pot pleca pentru că nu am unde să merg și copiii au nevoie de mine.” La acestea se adaugă mecanisme cognitive care încearcă să reducă conflictul interior al victimei, precum negarea sau minimizarea. „Îmi spun că nu e mereu așa și că eu pot vindeca relația.”

Frica rămâne factorul decisiv care paralizează orice tentativă de plecare. „Mă tem că dacă plec va fi mai rău, așa că sper că el se va schimba.”

Specialistul subliniază că ieșirea din violență necesită sprijin extern, planuri de siguranță, resurse și timp. „Când am cerut ajutor, am realizat că pot visa la o viață fără frică.” Iar mesajul final este unul de încurajare pentru toate victimele. Nimeni nu trebuie să rămână singur în fața abuzului: „Am aflat că nu sunt singură și că dreptul la siguranță începe cu un apel pentru ajutor.”