Regimul comunist, văzut prin ochii unei fetițe. Amintirile ultimei supraviețuitoare deportate în satul ialomițean Fundata

Un recent sondaj de opinie a scos în evidență cel mai îngrijorător rezultat, anume că 45% dintre tinerii de azi ai României, cu vârste între 18 și 29 de ani, consideră că regimul comunist “a reprezentat un lucru bun”. Pornind de la acest fapt, o echipă TVR a reușit să identifice un martor al deportărilor din Bărăgan, din 1951. Ana Chelaru este ultima supraviețuitoare, dintre cele 427 de familii din Banat care au primit domiciliu obligatoriu în satul ialomițean Fundata. Ana avea 11 ani în 1951. În 2014 a publicat cartea “Ina: anotimpurile unui copil deportat“. Acum, a rememorat tragedia propriei copilării pentru ca tinerii de azi să înțeleagă.

Singurele “fotografii” ale Anei, despre tragediile pe care le-a trăit, alături de părinții și de frații ei, i se pot vedea azi în priviri. Și în gesturi. Sunt coșmaruri care i-au însoțit întreaga viață.

Totul a început în ziua de Rusalii, din 1951. Era pe atunci, cu familia ei, în satul bănățean Uihei.

“A venit un ofițer de polițe la poartă, a întrebat – Aici locuiește familia Gramovici? Tata zice da. Să vă faceți bagajele. Peste o oră la gară. Mama a început să plângă. Ne-am urcat în vagon” – își amintește Ana.

“Ce vagoane erau?”

“De marfă. Aveau voie două familii. O familie într-o parte, o familie în partea cealaltă. Iar vitele respective în mijloc, în dreptul cu ușile vagonului. Și fiecare vagon avea un soldat. Am călătorit, vai, o săptămână întreagă. Toți credeau că ne duc în Siberia. Dar au ajuns în Ialomița. Ce m-a emoționat și n-am uitat toată viața: în gară erau foarte mulți bărbați cu biciul în mână. Așteptau venirea trenului.”

“De ce cu biciul?“

“Erau luați din comuna Perieți, cu căruță, ca să ne ajute pe cei care aveau bagaje mai multe, să ne ducă la locul de casă. “Satul a fost dinainte programat.”

“Fundata?”

“Fundata, da. Cu așa-zisele străzi și cu locuri de casă. Și eram programați fiecare familie care coboară din tren să aibă un număr de casă, să știe unde să-și ducă bagajele. Și l-au întrebat pe tata cum îl cheamă. Tata – Gramovici Nicolae. Coborâți, luați bagajul și mergeți la 393. Este numărul pe care îl țin minte, 393.”

Efortul copilului a marcat viața de mai târziu a adultului. De pildă, și-a ajutat părinții să ridice casa. Perioada domiciliului obligatoriu a încetat în 1955.

Peste ani, Ana a obținut licența în Litere, la București. Dar la vârsta senectuții a decis să-și aștearnă amintirile propriei copilării într-o carte, tipărită în mare parte din propria pensie.

Cât despre recentul sondaj de opinie, în care românii, și în special tinerii, spun că regimul comunist a fost bun, Ana răspunde scurt: “Nu știu ce să cred. De când am văzut lucrul acesta la televizor, m-am gândit că nu li s-a povestit. N-au știut. Unii fiind mai tineri, n-au știut”.

427 de familii din Banat au fost deportate în 1951 în acest loc din județul Ialomița. Și au creat practic de la zero satul Fundata. La începutul anilor 90 mai trăiau aici doar câteva zeci de oameni care cunoscuseră urgia acelor vremuri. Astăzi, doar un monument se luptă cu neuitarea.

Generațiile s-au schimbat în Fundata. Azi, satul atrage tinerii care vor să se stabilească aici. Sau își cumpără o casă de vacanță.

Istoria e prea puțin cunoscută. Peste 40.000 de bănățeni au fost deportați în Bărăgan, în 1951. Ei au înființat în Bărăgan 18 sate. Majoritatea au dispărut cu totul. Regimul comunist a vrut să șteargă acea cruntă perioadă.