Ziua psihologului. De ce avem nevoie de ei

Astăzi, 27 mai, este Ziua psihologului.

Foarte multă lume are nevoie să meargă la psiholog. Din fericire avem în România mulți psihologi. Din nefericire nu știm să comunicăm cu ei. Din păcate, nici ei cu noi. Și comunicarea e cel mai bun lucru care se face când intri în contact cu un psiholog.

Sunt și psihologi slab pregătiți. Dar în proporție mult mai mică decât la oameni.

Întinsul pe o canapea și relaxarea sunt tehnici pe care le vedem de regulă în filme. Dar când ești disperat că ți-a murit o persoană dragă sau când te-ai despărțit de ființa pe care o credeai jumătatea ta, lăfăitul pe canapea e ușor inutil.

Psihologul îți pune câteodată întrebări surprinzătoare: cât fac patru ori patru sau ce culoare are cerul. Își dă seama, chipurile, din asta, dacă ești sănătos la cap sau nu. Dacă îl întrebi tu același lucru, rânjește oarecum disprețuitor, pe bună dreptate, și îți explică scurt că tu ai nevoie de psiholog, nu el. Aici nu mai suntem de acord, sunt mulți psihologi care chiar au nevoie de psiholog.

Semantic, psiholog e un cuvânt compus din două aproape morfeme grecești, Psyche și Logos. În traducere cvasiadecvată, vorbire despre suflet.

Despre suflet vorbește și Socrate în dialogul platonician Phaidon. Zice că sufletul e nemuritor și că spre deosebire de trup e o construcție un picuț mai evoluată, Dacă e atât de evoluat de ce orbecăie prin univers căutând soluții la niște necazuri pe care n-ar trebui să le aibă? Socrate pune însă o întrebare simpatică. Zice: Voi vedeți că pentru boli și alte daravele avem tot soiul de doctori: atronos pe grecește. Pediatronos, pediatru, doctor de copii, Geriatronos, geriatru, doctor de bătrâni. Dar încă nu avem un psyheeatronos, psihiatru, doctor de suflete. Sigur psihiatru nu e total același lucru cu psiholog, Dar sunt vecini de scară.

Vorbim frecvent despre aritmii cardiace, despre necroze pancreatice, dar despre suflet mai deloc. Sigur că sufletul nu e stomac. Nu poate face ulcer. Sau poate?… La mulți ani, stimați psihologi!

Text de Gandi Georgescu