„Violența nu începe cu o palmă”. Radu Leca explică cum recunoști începutul abuzului

Numărul cazurilor de violență extremă împotriva femeilor crește în România, iar Ziua Internațională pentru Eliminarea Violenței asupra Femeilor, marcată pe 25 noiembrie, nu este doar o dată simbolică, ci un apel la conștientizare. Psihologul Radu Leca avertizează că fenomenul nu poate fi redus la statistici, ci trebuie înțeles în profunzime — în dinamica relațiilor, a credințelor și a formelor subtile de control care preced agresiunea vizibilă.

Psihologul subliniază că violența nu începe întotdeauna cu lovituri, ci cu gesturi aparent minore: remarci repetate, ironii, reproșuri, tăceri punitive sau supraveghere nejustificată. „Nimic nu devine de neclintit atâta timp cât avem curajul să vorbim.”

Pentru a înțelege amploarea fenomenului, spune el, trebuie recunoscute toate formele de abuz: fizic, sexual, psihologic, economic și digital.

Multe rămân invizibile, dar lasă urme adânci în identitate și relații. Iar ciclul violenței — tensiune, incident, împăcare, „lună de miere” — explică de ce ruperea relației este dificilă. „Nu tot ce nu se vede sau se ascunde se uită. Anxietatea și depresia se bazează pe evenimentele ascunse.”

În centrul acestui mecanism nu se află furia, ci controlul. Leca explică modul în care controlul coercitiv, izolarea, monitorizarea sau umilirea reduc treptat libertatea psihologică a victimei. Gaslightingul destabilizează realitatea interioară, până când vina ajunge să fie asumată de cel abuzat. „Controlul începe acolo unde se termină încrederea.”

Consecințele sunt multiple și grave — anxietate, depresie, tulburări de somn, dificultăți cognitive, retragere socială. Copiii martori ai violenței pot internaliza tipare relaționale care se repetă la maturitate, însă, cu sprijin adecvat, recuperarea este posibilă. „Vindecarea nu cere uitare, ci siguranță.”

Responsabilitatea, afirmă psihologul, este una colectivă, nu exclusiv individuală. Cultura care romantizează gelozia, minimizează controlul sau culpabilizează femeile creează teren pentru abuz. Factorii de risc se intersectează — precaritate, dependență financiară, discriminare, dizabilitate, migrație. „Când regula este respectul, nu mai e loc pentru frică.”

Instituțiile au, de asemenea, un rol crucial. Poliția, justiția, spitalele și școlile trebuie să funcționeze cu proceduri clare, colaborare și formare profesională în abordarea traumei. Ordinele de protecție trebuie aplicate prompt, iar serviciile de sprijin să fie accesibile. „Compasiunea devine politică atunci când se transformă în procedură.”

Prevenția, adaugă el, începe devreme: educație despre consimțământ, limite personale, empatie, relații sănătoase. Bărbații trebuie văzuți ca parte a soluției, nu doar ca subiect al dezbaterii. Media și platformele online au obligația să nu normalizeze abuzul. „Respectul e cel mai solid acord pe termen lung.”

Vindecarea presupune siguranță, sprijin, acces la resurse și dialog fără judecată. Limbajul contează: în loc de „de ce nu pleci?”, întrebarea corectă este „ce ai nevoie ca să fii în siguranță?”. „A crede pe cineva e primul pas spre a-l ajuta.”

Datele globale arată că aproximativ o treime dintre femei au experimentat violență fizică și/sau sexuală de-a lungul vieții — dar dincolo de procente sunt vieți, identități și potențial. „Schimbarea prinde rădăcini când o hrănim în fiecare zi.”

În final, a vorbi despre violență nu înseamnă a descrie doar trauma, ci și soluțiile. Societatea are instrumente, profesioniști și instituții — ceea ce lipsește, uneori, este curajul colectiv. „Fiecare viață în siguranță este o victorie a tuturor.”