„Un vot de dezgust”. Politico: Francezii urăsc Parisul, iar asta ajută extrema dreaptă

Partidul Adunarea Națională al lui Marine Le Pen a exploatat nemulțumirea generalizată a țării față de elita din capitală, scrie POLITICO.

Anul trecut, stupii lui Jérémy Béchet-Barbat, cuibăriți între apele limpezi și albastre ale lacului Geneva și Alpii înzăpeziți din orașul Sciez, au fost deosebit de productivi. Dar bărbatul de 37 de ani stă acum pe un surplus de miere pe care nu o poate vinde. Și dă vina pe Paris pentru asta.

Afacerea cu miere nu a fost prea dulce de la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina în 2022. Béchet-Barbat spune că afacerea sa a avut de suferit după ce Uniunea Europeană a renunțat la taxele pe mărfurile ucrainene, o mișcare menită să ajute la susținerea economiei Kievului în timpul războiului care, însă, le-a afectat apicultorilor poziția pe piață cu miere mai ieftină și de calitate inferioară din Ucraina.  

Și, deși Béchet-Barbat a luat parte la o serie de proteste ale fermierilor în ianuarie, el nu crede că demonstrațiile au condus la schimbări politice reale în capitala țării. Și asta pentru că nu este ușor să spargi bula de la Paris, spune Béchet-Barbat. El vede orașul ca pe-o cameră ermetică, ocupată de politicieni și funcționari publici trași la indigo, formați de aceleași universități de elită în ultimii 40 de ani.

„Indiferent în ce regiune din Franța te duci, problema este Parisul”, spune el. „Astăzi, actualul guvern este format din oameni care sunt probabil foarte competenți, dar toți sunt parizieni”. 

O mulțime de oameni își urăsc capitalele politice și birocratice. Gândiți-vă la „bula de pe Beltway” din Statele Unite, la „birocrații din Bruxelles” din Europa și la „elita Islington” din Londra. Dar atitudinea francezilor față de Paris pare de neegalat în ceea ce privește veninul ei. Cu o concentrare de capital politic, economic și cultural fără egal, metropola domină restul țării, iar locuitorii săi sunt considerați distanți și insensibili, fără legătură cu obiceiurile și nevoile oamenilor obișnuiți din provincie.

Este o percepție pe care președintele francez Emmanuel Macron nu a făcut mare lucru pentru a o îmbunătăți. Ales președinte la 37 de ani, Macron nu a deținut niciodată o funcție în politica locală, spre deosebire de mulți dintre predecesorii săi. Încuiat în Palatul Elysée, el a numit personalități fără fundal electoral, multe dintre acestea parizieni proeminenți, în posturi-cheie, stârnind critici chiar și din propria sa tabără.

În februarie, fostul ministru al justiției și susținător timpuriu al lui Macron, François Bayrou, a subliniat „lipsa tot mai mare de înțelegere între cei aflați la putere și francezii de la bază”, subliniind că 11 dintre principalii 15 miniștri din guvern sunt din regiunea pariziană. Un raport din 2018 al institutului de sondaje IFOP a arătat că ponderea gulerelor albe din Paris, care include politicieni și directori, aproape s-a dublat între 1982 și 2013, crescând de la un sfert din totalul populației orașului la aproape jumătate.

Disprețul față de capitala franceză nu este doar economic și cultural. Este politic. În timp ce țara se pregătește să voteze pentru alegerile europarlamentare din 9 iunie, partidul de extremă-dreapta Adunarea Națională al lui Marine Le Pen a alimentat nemulțumirea, iar partidul, cândva marginal, este pe cale să obțină cea mai bună performanță din istorie.

Se așteaptă ca Adunarea Națională să adune aproximativ 33% din voturi, mai mult decât dublu față de cele 15% pe care partidul Renaissance al lui Macron le-ar putea primi, potrivit unui sondaj de opinie realizat de POLITICO. Reconquête, un partid aflat și mai la dreapta, condus de vedeta de televiziune Eric Zemmour, este cotat la 6%.

Béchet-Barbat a refuzat să spună cu cine votează, dar cunoaște mulți colegi care au trecut recent spre extrema-dreaptă. Pe măsură ce fermierii se satură tot mai mult de afacerile obișnuite de la Paris, el a văzut că sprijinul pentru Adunarea Națională este din ce în ce mai mare.

„Nu este neapărat un vot de susținere”, spune Béchet-Barbat.

„Este un vot de dezgust”. 

Le Pen pătrunde în rândul clasei muncitoare frustrate

În fiecare an, milioane de turiști din întreaga lume se îmbarcă în pelerinajul lor spre Paris, ceea ce îl face cel mai vizitat oraș din lume – un centru global de artă, modă și gastronomie. Pentru mulți francezi, însă, este o insulă îngâmfată și plină de infracțiuni. Surmenajul economic, îngrijorările legate de migrație și resentimentele față de elită au sporit această furie.

„Avem tone de furie în această țară, furie care provine din foarte multe segmente ale societății”, a declarat Jean-Yves Camus, expert în mișcările de extremă-dreapta din Europa la Fundația Jean Jaurès și la centrul de reflecție IRIS.

Franța a fost întotdeauna foarte și neobișnuit de centralizată. Parisul nu este doar sediul guvernului. Este centrul cultural și de afaceri al națiunii; orașul și regiunea înconjurătoare reprezintă aproximativ o treime din PIB-ul țării. Furia față de capitala aparent nepăsătoare și revolta împotriva ei sunt la fel de vechi precum Revoluția Franceză.

Și, deși nimeni nu scoate încă ghilotina, creșterea sprijinului pentru extrema-dreaptă este un indiciu că tabuul care a ținut cândva partide precum Adunarea Națională departe de putere riscă să cedeze – sau, mai degrabă, a cedat deja.

În 2002, când tatăl lui Marine Le Pen, Jean-Marie Le Pen, a șocat țara devenind primul candidat de extremă-dreapta din istoria modernă care a ajuns în turul doi al alegerilor prezidențiale franceze, Aleksandar Nikolic s-a alăturat sutelor de mii de oameni care au ieșit în stradă pentru a protesta față de rezultate și, în cele din urmă, pentru a-i bloca victoria lui Le Pen.

Pe atunci în vârstă de 15 ani și membru al Tineretului Comunist, Nikolic s-a numărat printre cei cărora abia le venea să creadă că un om condamnat pentru negarea Holocaustului a fost atât de aproape de-a ajunge la putere. Într-adevăr, convingerile sale politice, spune el acum, au fost făurite în mediul mediatic anti-Le Pen care a invadat atunci cultura populară.

Astăzi, Nikolic este un susținător entuziast al tinerei Le Pen. Regiunea în care locuiește, Eure-et-Loir, a făcut cândva parte din centrul manufacturier al Franței, presărat cu fabrici și mine care au oferit locuri de muncă clasei de mijloc, pentru mii de muncitori francezi în timpul „Les Trente Glorieuses”, perioada celor trei decenii de creștere economică care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial.  

Cu toate acestea, în urma globalizării, multe dintre aceste fabrici și locuri de muncă au fost trimise peste hotare – lăsând mari segmente ale clasei muncitoare franceze nemulțumite și, în mintea lor, abandonate de elita pariziană. Această frustrare a fost cea care s-a transformat în revoltă în 2018, când mii de oameni s-au adunat la Paris din zonele rurale și periurbane ca parte a mișcării Vestele Galbene, ocupând simbolic cel mai prestigios bulevard al orașului, Champs-Elysées, și vandalizând emblematicul Arc de Triumf.

De-atunci, Marine a preluat controlul partidului tatălui său, fostul Front Național, dându-l afară pe acesta într-o mișcare despre care mulți observatori au spus că a fost menită să distanțeze partidul de remarcile antisemite și rasiste ale bătrânului Le Pen. Marine Le Pen a căutat în schimb să-și repoziționeze partidul ca o mișcare de apărare a intereselor franceze, opunându-se vehement acordurilor de liber schimb și cerând reguli mai stricte în materie de imigrație.

Versiunea mai blândă a noului Front Național s-a dovedit atractivă pentru alegători precum Nikolic. Deși nu a reușit să se impună în turul al doilea al alegerilor prezidențiale – și a pierdut în fața lui Macron în 2017 și din nou în 2022 – Marine Le Pen a captat sprijinul orașelor miniere și fabricilor abandonate din Franța, în fostul centru industrial al țării.

În 2022, 67% dintre muncitorii cu gulere albastre au votat pentru Le Pen în turul al doilea al alegerilor prezidențiale – același nivel de sprijin al clasei muncitoare capturat de fostul președinte socialist Francois Mitterrand în alegerile prezidențiale din 1981, când a devenit primul candidat de stânga care a câștigat președinția după cel de-al Doilea Război Mondial. 

Nikolic, acum în vârstă de 37 de ani, este un lider regional proeminent al Adunării Naționale și se așteaptă să fie ales în Parlamentul European în iunie.

Jordan Bardella, liderul popular al Adunării Naționale, care conduce lista partidului pentru alegerile europene, a făcut din imigrație un subiect-cheie de discuție în campanie. În ultimele luni, Bardella i-a acuzat, de asemenea, pe Macron și pe președintele Comisiei Europene, Ursula Von der Leyen, că vor să „înlocuiască o parte din populația noastră”, un indiciu către o teorie a conspirației: marea înlocuire, avansată de naționaliștii albi.

Calea lui Le Pen în 2027 către putere

Succesul generează și mai mult succes, și nicăieri mai mult decât în politică. Ascensiunea Adunării Naționale în sondaje nu a slăbit doar eforturile de a ține partidul pe tușă, ci face mai ușoară atragerea de noi convertiți.

Fabien Vallée, primarul din Jouarre, un sat de pe un deal construit în jurul unei abații la aproximativ o oră de mers cu mașina de Paris, a fost membru de-o viață al partidului conservator Les Républicans.

Relația dintre Jouarre și Paris este complicată, spune el. Satul – care a votat la limită pentru Macron în 2017, dar a trecut la Le Pen cinci ani mai târziu – găzduiește un număr tot mai mare de navetiști către capitală. Acest lucru a divizat comunitatea, captivă între dependența economică față de capitală și dorința de a-și păstra identitatea de oraș mic.

Vallée descrie cu o nostalgie ceea ce el a văzut ca fiind „autoreglementarea” în orașele mici ale copilăriei sale, unde bătrânii îi certau pe stradă pe copiii care se purtau urât, iar comunitatea garanta în mod colectiv mecanisme de solidaritate pentru cei mai puțin norocoși.

În acest an, s-a alăturat unui micropartid aliniat Adunării Naționale, devenind unul dintre nenumărații oficiali și alegători francezi care au făcut o schimbare politică care, în zilele lui Jean-Marie Le Pen, era de neconceput. 

„Dacă vrei să încerci să guvernezi, trebuie să înțelegi, să cunoști și să accepți societatea în care te afli”, a declarat Vallée, sugerând că, în loc să-i facă de rușine pe alegători, oficialii locali ar trebui să recunoască motivațiile lor.

Asemeni multor politicieni francezi, schimbarea lui Vallée a fost determinată atât de ideologie, cât și de necesitatea politică. Fostul său partid a fost decimat, împreună cu socialiștii, după ce intrarea lui Macron în politică a realiniat peisajul politic al țării de la dreapta versul stânga la progresiști versus naționaliști.

Pe lângă faptul că este ideologică, noua scindare a ajuns să reprezinte și o divizare geografică, partidul Renaissance al lui Macron reprezentând orașele, iar Adunarea Națională mediul rural.

Alegătorii mai înstăriți, în special cei din Paris, care apreciază o integrare mai profundă cu Europa, s-au îndreptat în masă către Macron, în timp ce cei cu mai puține mijloace de trai din satele și orașele îndepărtate care se simt abandonați s-au îndreptat către Le Pen.  

„Centrismul este rezervat unei anumite elite intelectuale”, a declarat Vallée.

Succesul Adunării Naționale în mediul rural îi oferă lui Le Pen o șansă clară în trece în cele din urmă de turul al doilea și de a-și asigura Palatul Elysée, atunci când alegătorii vor alege următorul președinte în 2027.

„Francezii își dau seama că nu suntem caricatura pe care adversarii noștri au prezentat-o de-a lungul anilor”, a declarat Edwige Diaz, un deputat al Adunării Naționale. „Ei își dau seama că suntem aleși locali, aleși serioși care vor să le rezolve problemele și, mai ales, care sunt capabili atât să pună diagnosticul corect, cât și să ofere soluții care să răspundă așteptărilor lor.”