The Economist: Liberalii din UE au nevoie de modalități mai eficiente pentru a face față populiștilor. Demonizarea nu funcționează

În Germania, partidul xenofob Alternativa pentru Germania (AfD) a crescut și a devenit al doilea cel mai popular partid din țară. Succesul său polarizează politica internă, iar partidul pare pregătit să triumfe în alegerile statale din estul țării anul viitor. În Polonia, partidul de guvernământ Lege și Justiție conduce în sondaje înaintea alegerilor generale din 15 octombrie și este atras și mai mult spre extremă de un nou partid extremist, Confederația.

Ar putea urma și alte vești sumbre. Anul viitor, extrema-dreaptă ar putea câștiga mai multă influență în alegerile pentru Parlamentul European, care vor avea loc în iunie. Marine Le Pen, liderul Adunării Naționale, ar putea câștiga alegerile prezidențiale din Franța în 2027. Dacă va reuși, Franța ar deveni a doua mare țară care va fi condusă de dreapta naționalistă, după Italia, unde Giorgia Meloni și ai săi Frați ai Italiei au preluat puterea anul trecut într-o coaliție cu Liga.

Nu, Europa nu este pe cale să fie invadată de fasciști, într-o repetare a anilor 1930. Dar noul val extremist de dreapta reprezintă o mare provocare. Gestionat prost, ar putea intoxica politica, priva de drepturi o mare parte a alegătorilor și împiedica reformele cruciale ale Uniunii Europene. În loc să încerce să excludă complet partidele de extremă-dreapta de la guvernare și din dezbaterea publică, cel mai bun răspuns este ca partidele principale să se interacționeze cu ele și, ocazional, să încheie acorduri cu ele. Dacă acestea trebuie să-și asume o anumită responsabilitate pentru guvernarea efectivă, s-ar putea să devină mai puțin radicale.

Dreapta dură din Europa s-a bucurat de mai multe ascensiuni în ultimul sfert de secol. În 2000, Jörg Haider, un demagog anti-sistem, a șocat continentul prin intrarea la guvernare în Austria: partidul său, Partidul Libertății, este acum cel mai popular din țară. O criză a migrației în 2015, când peste 1 milion de persoane din țări sărace și devastate de război au trecut granițele UE, a dus la un alt val de sprijin pentru partidele xenofobe și eurosceptice, inclusiv pentru partizanii britanici ai Brexitului

Noul val este diferit în trei moduri. În primul rând, dreapta radicală a găsit în mod oportunist noi subiecte prin care să stârnească furie. Majoritatea acestor partide sunt în continuare anti-străini, dar, după ce au văzut experiența Marii Britanii, unele și-au moderat ostilitatea față de apartenența la UE; de asemenea, sunt mai puține sunt cele care vor să renunțe la moneda unică. Toate sunt animate de noi preocupări, cea mai evidentă fiind ostilitatea față de politicile climatice, despre care susțin că sunt o înscenare elitistă care-i va jecmăni pe oamenii obișnuiți. În Germania, AfD a reușit să mobilizeze opoziția față de o inițiativă guvernamentală de a obliga oamenii să își instaleze pompe de căldură scumpe în casele lor, forțând guvernul să atenueze măsurile.

A doua schimbare este amploarea sprijinului lor. Calculele noastre arată că 15 din cele 27 de țări membre ale UE au în prezent partide radicaliste de dreapta care au o susținere de cel puțin 20% în sondajele de opinie, inclusiv fiecare țară mare, cu excepția Spaniei, unde partidul naționalist Vox a avut rezultate proaste la alegerile din iulie. Aproape patru cincimi din populația UE locuiesc acum în țări în care dreapta radicală se bucură de loialitatea a cel puțin o cincime din public.

Ultima schimbare este că mizele au crescut, în special la nivel european. Războiul din Ucraina a creat o nevoie urgentă ca UE să primească noi membri în Est, incluzând în cele din urmă Ucraina. În tandem, va trebui să raționalizeze procesul decizional pentru a reduce puterea de veto pe care o au statele membre. Prezența unui bloc mai mare de naționaliști anti-imigranți ar putea face această sarcină crucială mult mai dificilă. Viktor Orban, un guru pentru alți populiști-naționaliști, a încercat în mod constant să blocheze reforma UE. Imaginați-vă dacă el câștigă mai mulți aliați.

Cum ar trebui să reacționeze alegătorii și partidele centriste la amenințarea venită din partea dreptei dure? Vechiul răspuns era acela de a ridica un cordon sanitar. Partidele mainstream au refuzat să lucreze cu insurgenții; mass-media mainstream a refuzat să le difuzeze opiniile. Este posibil ca această abordare să nu mai funcționeze; în unele locuri devine contraproductivă. În Germania, izolarea AfD a consolidat povestea sa de a fi singura alternativă la un sistem eșuat. Partidele mainstream nu se pot preface la nesfârșit că nu ascultă vocea a 20 % dintre alegători fără a corupe în cele din urmă democrația.

Între timp, există mai multe dovezi că partidele radicaliste de dreapta din Europa tind să își modereze opiniile atunci când trebuie să își asume responsabilitatea guvernării. O dovadă este Meloni, primul prim-ministru de dreapta radicală al unei țări vest-europene după cel de-al Doilea Război Mondial. În ciuda temerilor liberale, ea nu a avut, sau cel puțin nu a avut încă, conflicte cu Europa, nu a schimbat politica de migrație și nu a restricționat avortul sau drepturile homosexualilor. A rămas o susținătoare a NATO și a Ucrainei, ceea ce nu este deloc un dat al dreptei radicale. În țările nordice găsim un model similar. Finlandezii și Democrații Suedezi, două partide naționaliste, au devenit mai pragmatici de când fie s-au alăturat, fie au acceptat să sprijine o coaliție de guvernare.

Orice decizie de a include un partid radicalist de dreapta în guvernul local sau național ar trebui luată cu mare precauție, în special în locurile în care istoria fascismului trezește o sensibilitate acută. Unele reguli de conduită pot fi de ajutor. Una dintre ele este că, pentru a fi luat în considerare, orice partid trebuie să fie de acord să renunțe la violență și să respecte statul de drept. La fel de important este contextul constituțional: la ce nivel de guvernare ar trebui să fie incluse? Care sunt controalele și echilibrele create de sistemul electoral și de alte instituții? Ar putea avea sens să i se permită AfD-ului să participe ca membru junior în coalițiile guvernamentale locale din Germania, de exemplu. Ar fi un dezastru dacă dreapta radicală ar câștiga președinția Franței, cu puterile sale enorme.

În cele din urmă, partidele mainstream trebuie să accepte faptul că nu au făcut suficient pentru a satisface o minoritate furioasă a cetățenilor lor. Încercarea de a accelera tranziția ecologică prin încărcarea oamenilor cu costuri pe care nu și le pot permite (de exemplu, normele germane privind cazanele sau încercarea nefericită a lui Emmanuel Macron de a crește taxele pe combustibil) nu face decât să facă nepopulară ecologia. O mai bună comunicare și compensații pentru cei mai afectați sunt ambele esențiale. Eșecul de a controla frontierele naționale înstrăinează oamenii, în timp ce un sistem de migrație bine gestionat s-ar putea dovedi benefic pentru ei. Noul succes al dreptei radicale în Europa este, în parte, un eșec al centriștilor, astfel încât centrul trebuie să-și îmbunătățească jocul.