România, singura țară care în 1991 mai dorea un tratat cu URSS. A fost semnat de Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov

În primăvara lui 1991, președintele României, Ion Iliescu, și cel al URSS, Mihail Gorbaciov, au semnat, la Moscova, un nou tratat de colaborare, bună vecinătate și prietenie. Documentul era menit să substituie tratatul similar, încheiat de cele două țări în 1970.

Ion Iliescu, un lider politic ambiguu și Mihail Gorbaciov, obosit, izolat, dar încă în funcție, păreau rupți de realitate și depășiți de istorie. Cei doi zâmbesc pentru camere își strâng mâinile. Pare o scenă dintr-un film vechi. Dar nu era așa. Era realitatea unui moment inutil și de neînțeles.

De ce și-a dorit România să devină, astfel, singura țară postcomunistă care semna un tratat oficial de prietenie cu URSS, în chiar anul în care imperiul roșu avea să dispară?

Documentul consfințea relații de „bună vecinătate și colaborare”. Dar evita cu grijă orice referire la Pactul Ribbentrop-Molotov.

Basarabia rămânea din nou, în afara oricărui cadru juridic. În schimb, se consfințea loialitatea ideologică.

Tratatul avea o valabilitate de 10 ani, cu posibilitatea de prelungire automată, dacă niciuna dintre părți nu denunța tratatul cu cel puțin 6 luni înainte de expirare.

Gorbaciov fusese mentorul ideologic, modelul „reformist” pe care Iliescu îl invoca deseori după 1989.

În timp ce liderii din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria rupeau brutal cu trecutul, România părea că ezită. Că se uită în urmă. Că are nostalgii.

Pe plan extern, guvernul lui Ion Iliescu vorbea despre „deschidere către Europa”. Dar, în culise, diplomații occidentali întâlneau o Românie ambiguă, suspicioasă și ezitantă.

La doar două luni după semnarea tratatului, URSS intra în colaps. Gorbaciov părăsea istoria, și noua Rusie a lui Elțîn schimba regulile. Tratatul semnat de Ion Iliescu se pierdea în arhive.

De altfel, acest tratat nu va fi ratificat niciodată. El vă rămâne pentru noi o fantomă diplomatică, un simbol al unei epoci în care România, ieșită din dictatură, căuta drumul spre viitor, cu voie de la Moscova.

Abia după 1996, politica externă a României își schimbă direcția. Cu Emil Constantinescu la Cotroceni, vectorul euro-atlantic devine clar. Integrarea în NATO și UE nu mai era doar declarație, ci o strategie.

Dar semnătura din vara lui ’91 rămâne un act cu dublă cheie. O alegere geopolitică. Și o mărturie despre supuneri vechi, care au supraviețuit mai mult decât însuși imperiul care le-a creat.