Povestea orașului-fantomă din Turcia, abandonat de 100 de ani

Există o școală mare și impunătoare aici. Sunt străzi înguste, străjuite de case, care urcă și coboară pe ambele părți ale unei văi abrupte. Este o fântână veche în mijlocul orașului. Sunt și biserici, una dintre ele având o priveliște de milioane de dolari asupra Mării Egee albastre. Dar, pentru cea mai mare parte a ultimilor 100 de ani, aici nu prea au existat oameni. Kayaköy, în provincia Muğla din sud-vestul Turciei, este un adevărat oraș fantomă. Abandonat de ocupanții săi și bântuit de trecut. Este un monument, înghețat în timp – o amintire fizică a vremurilor întunecate din Turcia, arată CNN într-un amplu articol de călătorie.

Cu versanți presărați cu nenumărate clădiri dărăpănate care sunt înghițite încet de verdeață și cu priveliști nesfârșite ale unor vieți dispărute, este, de asemenea, un loc fascinant și extrem de frumos de vizitat. Vara, sub cerul senin și soarele arzător, este destul de straniu. Cu atât mai mult în anotimpurile mai reci, învăluit în ceață de munte sau de mare.

Cu puțin peste un secol în urmă, Kayaköy, sau Levissi, cum era cunoscut, era un oraș plin de viață cu cel puțin 10 000 de creștini ortodocși greci, dintre care mulți erau meșteșugari care trăiau pașnic alături de fermierii turci musulmani din regiune.

Însă, în timpul tulburărilor din jurul apariției Turciei ca republică independentă, viața lor simplă a fost distrusă. Tensiunile cu Grecia vecină după încheierea războiului greco-turc în 1922 au determinat cele două părți să expulzeze persoanele care aveau legături cu cealaltă țară.

Pentru Kayaköy, aceasta a însemnat un schimb forțat de populație cu turcii musulmani care locuiau în Kavala, în ceea ce este acum regiunea greacă Macedonia și Tracia. Dar musulmanii nou-veniți nu au fost prea mulțumiți de noua lor casă, plecând rapid și lăsând Kayaköy să cadă în ruină.

Printre cei foarte puțini care au rămas s-au numărat bunicii lui Aysun Ekiz, a cărei familie conduce astăzi un mic restaurant lângă intrarea principală în Kayaköy, care servește băuturi răcoritoare turiștilor care vin să viziteze orașul.

Poveștile acelor ani dificili au fost transmise din generație în generație. „Poporul grec plângea pentru că nu voia să plece, mi-au spus bunicii mei”, spune Ekiz, care acum vinde vizitatorilor bijuterii handmade. „Unii chiar și-au lăsat copiii în urmă pentru a fi îngrijiți de prieteni turci, deoarece credeau că se vor întoarce. Dar nu au făcut-o niciodată.”

Ekiz spune că familia bunicilor ei erau păstori și s-au adaptat ușor la viața de la marginea orașului. Cei mai mulți dintre locuitorii strămutați nu agreau să locuiască în Kayaköy, unde pereții caselor erau vopsiți în albastru, se presupune că pentru a alunga scorpionii sau șerpii.

Pe pereții supraviețuitori ai celor aproximativ 2 500 de case care alcătuiesc Kayaköy se mai pot vedea frânturi din acea culoare albastră, deși puține alte elemente decorative au rămas după zeci de ani în care au fost expuse intemperiilor.

Ceea ce a mai rămas merită explorat ca o imagine a unui mod de viață străvechi în pragul erei moderne. Jane Akatay, coautoare a cărții „A Guide to Kayaköy”, spune că unul dintre motivele pentru care orașul a fost abandonat a fost probabil tristețea palpabilă care persistă asupra locului în urma evenimentelor tragice din anii 1920. Natura a jucat, de asemenea, un rol în dispariția elementelor create de om.

Cutremure și furtuni

„Au fost cutremure, au fost furtuni. Clima, vremea, furtunile… totul a avut impact asupra acestui loc interesant”, spune Jane Akatay. „Și, de asemenea, de-a lungul anilor, mortarul care le ținea împreună s-a sfărâmat, iar lucrurile se destramă dacă nu ai grijă de ele.”

Vizitatorii plătesc astăzi o taxă de trei euro la un mic chioșc de pe drumul principal înainte de a intra în Kayaköy. De acolo, se pot plimba pe jos pe străduțele și aleile sale uneori abrupte și inegale.

Semnele de la intrare indică școala, bisericile și fântâna cu apă. Merită să vă rezervați câteva ore pentru a vedea totul.

Cu puțini vizitatori, în afară de grupuri de turiști ocazionali în perioadele de vârf, este ușor să găsești timp pentru tine aici, imaginându-ți cum era odată plin de viață. Nu în ultimul rând, în piața veche a orașului, unde bărbații locali se adunau cândva să bea ceai și să schimbe povești.

Majoritatea caselor, care au fost construite în secolul dinaintea abandonării, și-au pierdut acum acoperișurile, iar pereții prăbușiți au crescut cu vegetație. Unele case au gropi în subsol, folosite cândva pentru tăbăcirea pieilor pentru piele – cizmăria era o profesie obișnuită aici.

Multe au încă cisterne intacte – esențiale pentru stocarea apei într-un oraș fără instalații sanitare.

„Apa potabilă era adusă de măgari”, spune Ekiz. De asemenea, ea își amintește cu tristețe cum, în lipsa unor condiții sanitare adecvate, locuitorii foloseau haine vechi tăiate în loc de hârtie igienică. Aceste cârpe erau apoi arse pe post de combustibil sau împrăștiate în grădini ca îngrășământ.

În ciuda frugalității unor astfel de măsuri, Ekiz spune că Kayaköy era relativ un oraș prosper și a fost odată principalul centru comercial al zonei, depășind portul Fethiye din apropiere – care este acum un centru urban înfloritor și o destinație turistică populară.

Deși aceasta a fost în mod clar o comunitate foarte unită, Ekiz insistă că fiecare dintre proprietățile cu două etaje de aici a fost distanțată cu grijă de vecinul său. „Toate au fost construite astfel încât nimeni să nu aibă lumina soarelui blocată de altul”, spune ea.

Oglindă întunecată a trecutului

Una dintre cele mai proeminente clădiri din oraș este Biserica de Sus, o structură mare cu pereți din stuc roz decolorat și tavane cu boltă de butoi. Din nefericire, clădirea este închisă din cauza stării sale de degradare, deși din multe unghiuri se pot vedea imagini tentante ale acesteia.

Pe cel mai înalt punct din interiorul orașului, ruinele vechii școli din Kayaköy oferă vedere asupra bisericii principale și a caselor de mai jos. Astăzi, un steag turcesc flutură pe un stâlp deasupra clădirii.

Privind scena de aici, Yiğit Ulaș Öztimur, venit în vacanță din capitala Ankara, descrie Kayaköy ca fiind „o oglindă întunecată a trecutului nostru”.

„Acesta a fost cândva un sat creștin, acum ceea ce vedem este o reflectare amară a ceea ce s-a întâmplat”, spune el. „Și pentru că majoritatea clădirilor sunt intacte, poți simți cum era viața aici.”

Există trasee de drumeție marcate care trec prin Kayaköy din orașele din apropiere, dar este ușor să te rătăcești pe străzi. Unele alei se transformă în fundături. Ușile și scările deschise te cheamă peste tot (deși, din cauza stării de degradare a multor clădiri, vizitatorii sunt rugați să nu intre).

De cealaltă parte a văii, pe străzile întortocheate, merită să urci până la biserica cea mică. Este o urcare abruptă printre stânci și pini pe ultimii câțiva metri, apoi se deschide spre vârful dealului.

Reflectând cultura celor care au trăit aici, biserica seamănă cu micile structuri clasice care se găsesc adesea deasupra satelor de pe insulele grecești. Este o clădire mică, modestă, cu un acoperiș în formă de cupolă și ferestre mici, fără geamuri.

Interiorul este complet gol. Un alt steag turcesc flutură aici, roșu aprins pe cerul albastru închis. Iar mai jos, pe un deal cu păduri dese, se văd apele strălucitoare ale Mării Adriatice.

Este o priveliște spectaculoasă, care nu s-a schimbat prea mult din zilele în care Kayaköy era plin de oameni.