NYT, exclusiv din camera de criză în care Trump a dat ordinul final: „Operațiunea Epic Fury este aprobată. Fără anulări. Noroc!”

În cadrul unei serii de ședințe în Camera de criză, președintele Trump a pus în balanță instinctele sale și îngrijorările profunde ale vicepreședintelui său, DJ Vance, precum și o evaluare pesimistă a serviciilor de informații, în frunte cu CIA. Redăm mai jos câteva fragmente din povestea din culisele marii decizii, la care au avut acces jurnaliștii NY Times, pe care urmează să o publice într-o carte:

”SUV-ul negru în care se afla prim-ministrul Benjamin Netanyahu a sosit la Casa Albă puțin înainte de ora 11:00, în data de 11 februarie. Liderul israelian, care făcea presiuni de luni de zile pentru ca Statele Unite să aprobe un atac de amploare împotriva Iranului, a fost condus înăuntru fără prea multe formalități, ferit de privirile reporterilor, pregătit pentru unul dintre momentele cu miza cea mai mare din lunga sa carieră.

Oficialii americani și israelieni s-au adunat mai întâi în Sala Cabinetului, adiacentă Biroului Oval. Apoi, domnul Netanyahu s-a îndreptat spre parter pentru evenimentul principal: o prezentare strict secretă privind Iranul pentru președintele Trump și echipa sa în Camera de criză a Casei Albe, care era rar folosită pentru întâlniri față în față cu lideri străini.

Trump s-a așezat, dar nu în poziția sa obișnuită, la capul mesei de conferințe din mahon a camerei. În schimb, președintele a luat loc pe o parte, cu fața spre ecranele mari montate de-a lungul peretelui. Netanyahu s-a așezat pe cealaltă parte, exact vizavi de președinte.

Pe ecranul din spatele prim-ministrului apărea David Barnea, directorul Mossadului, agenția de informații externe a Israelului, precum și oficiali militari israelieni. Așezați vizual în spatele lui Netanyahu, aceștia au creat imaginea unui lider în timp de război înconjurat de echipa sa.

Susie Wiles, șefa de cabinet a Casei Albe, stătea la capătul îndepărtat al mesei. Secretarul de stat Marco Rubio, care îndeplinea și funcția de consilier pentru securitate națională, își ocupase locul obișnuit. Secretarul apărării Pete Hegseth și generalul Dan Caine, președintele Comitetului șefilor de stat major, care de obicei stăteau împreună în astfel de ocazii, se aflau pe o parte; alături de ei se afla John Ratcliffe, directorul CIA. Jared Kushner, ginerele președintelui, și Steve Witkoff, trimisul special al lui Trump, care negociase cu iranienii, completau grupul principal.

Întâlnirea fusese organizată în mod deliberat la scară restrânsă pentru a preveni scurgerile de informații. Alți secretari de rang înalt din cabinet nu aveau habar că aceasta avea loc. De asemenea, era absent și vicepreședintele. JD Vance se afla în Azerbaidjan, iar întâlnirea fusese programată cu atât de puțin timp înainte încât nu a reușit să se întoarcă la timp.

Această relatare a modului în care Donald Trump a dus Statele Unite în război este extrasă din reportajele pentru o carte care urmează să apară, „Regime Change: Inside the Imperial Presidency of Donald Trump” (Schimbarea regimului: în interiorul președinției imperiale a lui Donald Trump).

Ea dezvăluie modul în care deliberările din interiorul administrației au scos în evidență instinctele președintelui, fracturile din cercul său restrâns și modul în care acesta conduce Casa Albă. Ea se bazează pe interviuri ample realizate cu condiția anonimatului pentru a relata discuțiile interne și problemele sensibile.

În Camera de criză, pe 11 februarie, Netanyahu a făcut o prezentare convingătoare, sugerând că Iranul era pregătit pentru o schimbare de regim și exprimându-și convingerea că o misiune comună SUA-Israel ar putea pune în sfârșit capăt Republicii Islamice.

În plus, informațiile Mossadului indicau că protestele de stradă din Iran vor reîncepe și că — cu ajutorul agenției de spionaj israeliene care ar fi contribuit la incitarea la revolte și rebeliune — o campanie intensă de bombardamente ar putea crea condițiile necesare pentru ca opoziția iraniană să răstoarne regimul.

Israelienii au ridicat, de asemenea, perspectiva ca luptătorii kurzi iranieni să treacă granița din Irak pentru a deschide un front terestru în nord-vest, întinzând și mai mult forțele regimului și accelerând prăbușirea acestuia.

„Mi se pare bine”, i-a spus Trump prim-ministrului israelian. Pentru Netanyahu, acest lucru a semnalat probabil undă verde pentru o operațiune comună SUA-Israel.

Toți cei prezenți în sală au înțeles că Iranul avea capacitatea de a-și mări stocurile de rachete și drone la un cost mult mai mic și mult mai rapid decât ar fi putut Statele Unite să construiască și să furnizeze interceptorii mult mai scumpi pentru a proteja interesele americane și aliații din regiune.

Prezentările lui Netanyahu — și răspunsul pozitiv al lui Trump la acestea — au creat o sarcină urgentă pentru comunitatea de informații a SUA. Peste noapte, analiștii au lucrat pentru a evalua viabilitatea a ceea ce echipa israeliană îi spusese președintelui.

„Absurd”

Rezultatele analizei serviciilor secrete americane au fost prezentate a doua zi, pe 12 februarie, în cadrul unei alte reuniuni rezervate exclusiv oficialilor americani, desfășurată în Camera de criză. Înainte de sosirea domnului Trump, doi înalți oficiali din serviciile secrete au informat cercul restrâns al președintelui.

Oficialii serviciilor de informații aveau o vastă expertiză în ceea ce privește capacitățile militare ale SUA și cunoșteau pe de rost sistemul iranian și actorii săi. Ei împărțiseră prezentarea lui Netanyahu în patru părți. Prima era decapitarea — uciderea ayatollahului. A doua era paralizarea capacității Iranului de a-și proiecta puterea și de a-și amenința vecinii. A treia era o revoltă populară în interiorul Iranului. Iar a patra era schimbarea regimului, cu instalarea unui lider secular la conducerea țării.

Oficialii americani au evaluat că primele două obiective erau realizabile cu ajutorul serviciilor de informații și al puterii militare americane. Ei au considerat că a treia și a patra parte a prezentării lui Netanyahu, care includeau posibilitatea ca kurzii să lanseze o invazie terestră în Iran, erau departe de realitate.

Când Trump s-a alăturat ședinței, Ratcliffe l-a informat cu privire la această evaluare. Directorul CIA a folosit un singur cuvânt pentru a descrie scenariile de schimbare a regimului iranian prezentate de prim-ministrul israelian: „ridicole”.

În acel moment, Marco Rubio a intervenit. „Cu alte cuvinte, e o prostie”, a spus el.

Ratcliffe a adăugat că, având în vedere imprevizibilitatea evenimentelor în orice conflict, o schimbare de regim ar putea avea loc, dar aceasta nu ar trebui considerată un obiectiv realizabil.

Au intervenit și alți participanți, printre care J. D. Vance, proaspăt întors din Azerbaidjan, care și-a exprimat, la rândul său, un scepticism puternic cu privire la perspectiva unei schimbări de regim.

Președintele s-a adresat apoi generalului Caine. „Generale, ce părere aveți?”

Generalul Caine a răspuns: „Domnule, din experiența mea, aceasta este procedura standard de operare pentru israelieni. Ei exagerează, iar planurile lor nu sunt întotdeauna bine elaborate. Știu că au nevoie de noi și de aceea insistă atât de mult.”

Trump a evaluat rapid situația. Schimbarea regimului, a spus el, ar fi „problema lor”. Nu era clar dacă se referea la israelieni sau la poporul iranian. Dar concluzia era că decizia sa privind intrarea în război cu Iranul nu va depinde de fezabilitatea părților 3 și 4 din prezentarea lui Netanyahu.

Trump părea să rămână foarte interesat de realizarea părților 1 și 2: uciderea ayatollahului și a liderilor de vârf ai Iranului și demontarea armatei iraniene.

Generalul Caine  îl impresionase pe președinte cu ani în urmă, spunându-i că Statul Islamic putea fi învins mult mai repede decât prevăzuseră alții. Trump a răsplătit acea încredere, promovându-l pe general, care fusese pilot de vânătoare în Forțele Aeriene, în funcția de consilier militar principal. Generalul Caine nu era un loialist politic și avea serioase rezerve cu privire la un război cu Iranul. Dar era foarte prudent în modul în care își prezenta opiniile președintelui.

Pe măsură ce mica echipă de consilieri implicați în planuri a purtat discuții în zilele următoare, generalul Caine le-a prezentat lui Trump și altor persoane o evaluare militară alarmantă, potrivit căreia o campanie de amploare împotriva Iranului ar epuiza drastic stocurile de armament american, inclusiv rachetele de interceptare, ale căror rezerve fuseseră deja solicitate la maximum după ani de sprijin acordat Ucrainei și Israelului. Generalul Caine nu vedea nicio cale clară de a reface rapid aceste stocuri.

El a semnalat, de asemenea, dificultatea enormă de a asigura controlul asupra Strâmtorii Ormuz și riscurile ca Iranul să o blocheze.

Trump respinsese această posibilitate, plecând de la presupunerea că regimul ar capitula înainte de a se ajunge la asta. Președintele părea să creadă că ar fi un război foarte scurt — o impresie care fusese întărită de reacția slabă la bombardamentul american asupra instalațiilor nucleare iraniene din iunie, anul trecut.

Rolul generalului Caine în perioada premergătoare războiului a surprins o tensiune clasică între sfatul militar și procesul decizional prezidențial. Președintele Comitetului era atât de persistent în a nu lua o poziție – repetând că nu era rolul său să-i spună președintelui ce să facă, ci mai degrabă să prezinte opțiuni împreună cu riscurile potențiale și consecințele posibile de ordinul doi și trei – încât putea părea pentru unii dintre cei care îl ascultau că susține simultan toate părțile unei probleme.

El întreba constant: „Și apoi ce urmează?” Dar  Trump părea adesea să audă doar ceea ce voia să audă.

Trump, șoimul

Deși Netanyahu era privit cu neîncredere de mulți dintre consilierii președintelui, viziunea prim-ministrului asupra situației era mult mai apropiată de opinia lui Trump decât ar fi vrut să recunoască anti-intervenționiștii din echipa lui Trump sau din mișcarea mai largă „America First”. Acest lucru era valabil de mulți ani.

Dintre toate provocările de politică externă cu care s-a confruntat Trump pe parcursul celor două mandate prezidențiale, Iranul s-a detașat. El îl considera un adversar deosebit de periculos și era dispus să-și asume riscuri mari pentru a împiedica capacitatea regimului de a purta război sau de a dobândi o armă nucleară. Mai mult, discursul lui Netanyahu s-a potrivit perfect cu dorința lui Trump de a demola teocrația iraniană, care preluase puterea în 1979, când Trump avea 32 de ani. De atunci, aceasta a reprezentat o piatră de încercare pentru Statele Unite.

Acum, el ar putea deveni primul președinte de la preluarea puterii de către conducerea clericală, acum 47 de ani, care să reușească o schimbare de regim în Iran. De obicei nementionată, dar mereu prezentă în fundal, era motivația suplimentară că Iranul complotase să-l ucidă pe Trump ca răzbunare pentru asasinarea, în ianuarie 2020, a generalului Qassim Suleimani, care era considerat în Statele Unite ca fiind o forță motrice în spatele campaniei iraniene de terorism internațional.

Revenit la putere pentru un al doilea mandat, încrederea lui Trump în capacitățile armatei americane nu făcuse decât să crească. El a fost încurajat în mod special de spectaculoasa operațiune de comando de capturare a liderului venezuelean Nicolás Maduro din complexul său, din 3 ianuarie. Niciun american nu și-a pierdut viața în cadrul operațiunii, ceea ce a constituit pentru președinte o dovadă în plus a priceperii de neegalat a forțelor armate americane.

În cadrul cabinetului, Hegseth era cel mai mare susținător al unei campanii militare împotriva Iranului.

Marco Rubio le-a indicat colegilor că era mult mai ambivalent. El nu credea că iranienii vor fi de acord cu un acord negociat, dar prefera să continue o campanie de presiune maximă, mai degrabă decât să înceapă un război pe scară largă. Rubio, totuși, nu a încercat să-l convingă pe domnul Trump să renunțe la operațiune, iar după ce războiul a început, a prezentat justificarea administrației cu deplină convingere.

Doamna Wiles era îngrijorată de consecințele pe care le-ar putea avea un nou conflict în străinătate, dar nu obișnuia să se pronunțe cu fermitate asupra chestiunilor militare în cadrul reuniunilor mai ample; dimpotrivă, îi încuraja pe consilieri să-și împărtășească opiniile și preocupările cu președintele în astfel de contexte. Doamna Wiles își exercita influența asupra multor alte chestiuni, dar în sala de ședințe, alături de domnul Trump și de generali, ea rămânea în plan secund.

Cu toate acestea, doamna Wiles le spusese colegilor că îi era teamă ca Statele Unite să nu fie târâte într-un alt război în Orientul Mijlociu. Un atac asupra Iranului putea duce la o creștere vertiginoasă a prețurilor la benzină cu câteva luni înainte de alegerile de la jumătatea mandatului, ceea ce ar fi putut influența dacă ultimii doi ani ai celui de-al doilea mandat al domnului Trump ar fi fost ani ai realizărilor sau ai citațiilor emise de democrații din Camera Reprezentanților. Însă, în cele din urmă, doamna Wiles a fost de acord cu operațiunea.

Vance, scepticul

Nimeni din cercul restrâns al lui Trump nu era mai îngrijorat de perspectiva unui război cu Iranul sau nu a făcut mai mult pentru a-l opri decât vicepreședintele.

Vance și-a construit cariera politică opunându-se tocmai genului de aventurism militar care era acum luat în considerare cu seriozitate. El a descris un război cu Iranul ca fiind „o imensă risipă de resurse” și „extrem de costisitor”.

În fața colegilor săi, Vance l-a avertizat pe Trump că un război împotriva Iranului ar putea provoca haos în regiune și un număr incalculabil de victime. De asemenea, ar putea destrăma coaliția politică a lui Trump și ar fi perceput ca o trădare de către mulți alegători care au crezut în promisiunea că nu vor mai fi războaie noi.

În ultimele zile ale lunii februarie, americanii și israelienii au discutat despre o informație nouă care le-ar fi accelerat semnificativ calendarul. Ayatollahul urma să se întâlnească la suprafață cu alți înalți oficiali ai regimului, în plină zi și complet expus unui atac aerian. Era o șansă efemeră de a lovi în inima conducerii Iranului, genul de țintă care s-ar putea să nu mai apară vreodată.

Trump a acordat Iranului o altă șansă de a ajunge la un acord care să-i blocheze calea către armele nucleare. Diplomația a oferit, de asemenea, Statelor Unite timp suplimentar pentru a muta resursele militare în Orientul Mijlociu.

Președintele se hotărâse efectiv cu câteva săptămâni mai devreme, au spus mai mulți dintre consilierii săi. Dar nu decisese încă exact când. Acum,  Netanyahu îl îndemna să acționeze rapid.

Joi, 26 februarie, în jurul orei 17:00, a început o ultimă ședință în Camera de criză. Până atunci, pozițiile tuturor celor prezenți în încăpere erau clare. Totul fusese discutat în ședințele anterioare; fiecare cunoștea punctul de vedere al celorlalți. Discuția urma să dureze aproximativ o oră și jumătate.

Trump se afla la locul său obișnuit, în capul mesei. În dreapta sa stătea vicepreședintele; lângă Vance se afla doamna Wiles, apoi Ratcliffe, apoi consilierul juridic al Casei Albe, David Warrington, apoi Steven Cheung, directorul de comunicare al Casei Albe. Vizavi de Cheung se afla Karoline Leavitt, secretarul de presă al Casei Albe; în dreapta ei se afla generalul Caine, apoi Hegseth și Rubio.

Grupul de planificare a războiului fusese organizat într-un mod atât de strict încât cei doi oficiali-cheie care ar fi trebuit să gestioneze cea mai gravă întrerupere a aprovizionării din istoria pieței mondiale a petrolului, secretarul Trezoreriei Scott Bessent și secretarul Energiei Chris Wright, au fost excluși, la fel ca și Tulsi Gabbard, directoarea serviciilor naționale de informații.

Președintele a deschis ședința, întrebând: „Bine, ce avem?”

Hegseth și generalul Caine au prezentat succesiunea atacurilor. Apoi, Trump a spus că dorește să facă un tur de masă pentru a asculta părerile tuturor.

Vance, al cărui dezacord cu întreaga premisă era deja binecunoscut, s-a adresat președintelui:

„Știți că eu consider că este o idee proastă, dar dacă doriți să o puneți în aplicare, vă voi susține”.

Doamna Wiles i-a spus lui Trump că, dacă simte că trebuie să procedeze astfel pentru securitatea națională a Americii, atunci ar trebui să o facă.

Ratcliffe nu și-a exprimat opinia cu privire la oportunitatea de a proceda astfel, dar a discutat despre noile informații uimitoare conform cărora conducerea iraniană urma să se adune în complexul ayatollahului din Teheran. Directorul CIA i-a spus președintelui că schimbarea regimului era posibilă, în funcție de modul în care era definit acest termen. „Dacă ne referim doar la uciderea liderului suprem, probabil că putem face asta”, a spus el.

Warrington, consilierul Casei Albe, a spus că era o opțiune permisă din punct de vedere legal, având în vedere modul în care planul fusese conceput de oficialii americani și prezentat președintelui. El nu și-a exprimat opinia personală, dar când a fost presat de președinte să o facă, a spus că, în calitate de veteran al Marinei, a cunoscut un militar american ucis de Iran cu ani în urmă. Această chestiune rămânea profund personală. El i-a spus președintelui că, dacă Israelul intenționa să acționeze indiferent de situație, Statele Unite ar trebui să facă la fel.

Cheung a prezentat consecințele probabile în materie de relații publice: Trump a candidat la funcție opunându-se unor noi războaie. Oamenii nu votaseră pentru conflicte în străinătate. Planurile erau, de asemenea, contrare tuturor declarațiilor administrației de după campania de bombardamente împotriva Iranului din iunie. Cum ar fi putut explica opt luni de insistență că instalațiile nucleare iraniene fuseseră complet distruse? Cheung nu a dat nici un răspuns afirmativ, nici unul negativ, dar a spus că orice decizie ar fi luat domnul Trump, aceasta ar fi fost cea corectă.

Doamna Leavitt i-a spus președintelui că aceasta era decizia lui și că echipa de presă o va gestiona cât de bine va putea.

Hegseth a adoptat o poziție strictă: vor trebui să se ocupe de iranieni până la urmă, așa că ar fi mai bine să o facă acum. El a oferit evaluări tehnice: ar putea desfășura campania într-un anumit interval de timp cu un nivel dat de forțe.

Generalul Caine a fost sobru, prezentând riscurile și ce ar însemna campania pentru epuizarea muniției. El nu și-a exprimat nicio opinie; poziția sa era că, dacă Trump ordona operațiunea, armata o va executa. Ambii lideri militari de vârf ai președintelui au prezentat o previziune a modului în care s-ar desfășura campania și a capacității SUA de a degrada capacitățile militare ale Iranului.

Când a venit rândul său să vorbească, Marco Rubio a oferit mai multă claritate, spunându-i președintelui:

Dacă obiectivul nostru este schimbarea regimului sau o revoltă, nu ar trebui să o facem. Dar dacă obiectivul este distrugerea programului de rachete al Iranului, acesta este un obiectiv pe care îl putem atinge.

Toți s-au bazat pe instinctele președintelui. Îl văzuseră luând decizii îndrăznețe, asumându-și riscuri inimaginabile și, cumva, ieșind învingător. Nimeni nu l-ar fi împiedicat acum.

„Cred că trebuie să o facem”, a spus președintele celor prezenți. A spus că trebuie să se asigure că Iranul nu poate avea o armă nucleară și că trebuie să se asigure că Iranul nu poate pur și simplu lansa rachete asupra Israelului sau în întreaga regiune.

Generalul Caine i-a spus lui Trump că mai avea ceva timp; nu era nevoie să dea undă verde până la ora 16:00 a zilei următoare.

La bordul Air Force One în după-amiaza următoare, cu 22 de minute înainte de termenul limită stabilit de generalul Caine, Trump a transmis următorul ordin:

„Operațiunea Epic Fury este aprobată. Fără anulări. Noroc!”