Nichita Stănescu, explozia poeziei româneşti

În anul 1933 se naşte poetul Nichita Stanescu.

Nichita a apărut în anii 60 ca o explozie în poezia românească. Murise Labiş şi se pregătea să moară cel mai mare poet român, Arghezi, singurul care are staţie de metrou.

Nichita spunea că, dacă n-ar fi murit Labiş, el nu ar fi publicat niciodata vreo poezie.

Afirmaţia se voia un omagiu adus lui Labiş, sigur în felul uşor exagerat al lui Nichita.

Obişnuia să spună că poezia nu se scrie cu cuvinte, ci cu necuvinte. Asta însemna că sensul cuvântului din text nu face neaparat trimitere la cel explicat în dicţionar.

Asta zicea, în alt fel şi Paul Valery care le atrăgea atenţia teoreticienilor literari, criticilor şi profesorilor să nu mai zica „Poetul a vrut să spună că…” Fiindcă n-ai cum să ştii ce a vrut să spună poetul de vreme ce poezia este despre stare şi simţire, nu despre comunicate seci.

Poezia nu e un mesaj codificat pe care trebuie să-l descifrezi, nu e o ecuaţie la care, dacă ştii formula, ai rezolvat problema. Uneori nici poetul nu ştie ce a vrut să spună. Important e să ştii ce stare ţi-a creat lectura textului.

Poezia nu e un mesaj trimis pe WatsAp, eventual cu emoticoane.

Definitia poetului, dată de Nichita sună aşa: Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului. Feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat, dar mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit. Imediat el o să spună că el l-a zis, şi o să-l spună în aşa fel, încât şi voi o să ziceţi că, într-adevăr el l-a zis. Ei bine, ce-a vrut să spună poetul?!!