Mii de americani adoptați din străinătate în copilărie, unii în anii ’60, riscă deportarea în țări pe care nu și le mai amintesc. Este și cazul unor copii adoptați din România

Mii de americani adoptați din străinătate în copilărie riscă astăzi deportarea în țările în care s-au născut, dar pe care nu și le mai amintesc. Au trăit toată viața în Statele Unite, iar unii au descoperit abia la maturitate că, de fapt, nu au cetățenie americană. Cazul lui Shirley Chung, născută în Coreea de Sud și adoptată în Texas în anii ’60, a cărei poveste este relatată de BBC, scoate la lumină un vid legislativ care lasă zeci de mii de persoane într-o incertitudine juridică – și o teamă crescândă, mai ales după revenirea lui Donald Trump la Casa Albă.

Shirley Chung avea doar un an când a fost adoptată de o familie din Statele Unite, în 1966. Născută în Coreea de Sud, tatăl ei biologic era membru al armatei americane, care s-a întors acasă la scurt timp după nașterea lui Shirley. Incapabilă să facă față situației, mama ei biologică a dus-o într-un orfelinat din capitala sud-coreeană, Seul.

„Ne-a abandonat – e cel mai blând mod în care pot numi asta”, spune Shirley, care are acum 61 de ani. După aproximativ un an, Shirley a fost adoptată de un cuplu american, care a dus-o în Texas.

Shirley a crescut ducând o viață asemănătoare cu cea a multor tineri americani. A mers la școală, și-a luat permisul de conducere și a lucrat ca barmaniță.

„Am trăit, am respirat și m-am băgat în bucluc ca mulți adolescenți americani ai anilor ’80. Sunt un copil al anilor ’80”, spune Shirley.

Shirley a avut copii, s-a căsătorit și a devenit profesoară de pian. Viața a mers mai departe timp de decenii fără niciun motiv să-și pună la îndoială identitatea americană.

Dar apoi, în 2012, lumea ei s-a prăbușit.

Și-a pierdut cardul de securitate socială și a avut nevoie de unul nou. Când s-a dus la biroul local de securitate socială, Shirley a fost informată că trebuie să-și dovedească statutul în țară. În cele din urmă, a aflat că nu avea cetățenie americană.

„Am avut o cădere psihică după ce am aflat că nu sunt cetățean”, spune ea.

Shirley nu este singura. Estimările privind numărul adoptaților americani fără cetățenie variază între 18.000 și 75.000. Unii adoptați internaționali s-ar putea nici să nu știe că nu au cetățenie americană.

Potrivit Centrului pentru Drepturile Adoptaților, zeci de persoane adoptate au fost deportate în țările lor de origine în ultimii ani. Un bărbat născut în Coreea de Sud și adoptat în copilărie de o familie americană – dar deportat ulterior în țara natală din cauza unui cazier penal – și-a luat viața în 2017.

Motivele pentru care atât de mulți adoptați americani nu au cetățenie sunt diverse. Shirley își învinuiește părinții pentru că nu au finalizat actele corecte când a fost adusă în SUA. De asemenea, acuză sistemul de învățământ și guvernul pentru că nu au semnalat faptul că nu avea cetățenie.

„Îi învinuiesc pe toți adulții din viața mea care pur și simplu au scăpat mingea din mână și au spus: «E aici, în America acum, o să fie bine.»” „Ei bine, sunt? O să fiu bine?”

O altă femeie, care a vorbit sub protecția anonimatului din teamă că va atrage atenția autorităților, a fost adoptată în 1973 de un cuplu american din Iran, pe când avea doi ani. Crescând în centrul Statelor Unite, s-a confruntat cu unele manifestări de rasism, dar în general a avut o copilărie fericită.

„M-am integrat în viața mea, înțelegând mereu că sunt cetățean american. Așa mi s-a spus. Și încă mai cred asta și azi”, spune ea. Dar totul s-a schimbat când a încercat să obțină un pașaport, la vârsta de 38 de ani, și a descoperit că autoritățile de imigrare pierduseră documente esențiale care îi susțineau dreptul la cetățenie. Acest lucru i-a complicat și mai mult sentimentele legate de identitate.

„Personal, nu mă cataloghez ca imigrantă. Nu am venit aici ca imigrantă cu o a doua limbă, o cultură diferită, membri de familie, legături cu țara în care m-am născut… cultura mea a fost ștearsă”, spune ea. „Ți se spune că ai aceste drepturi ca american – să votezi, să participi la democrație, să muncești, să mergi la școală, să-ți crești familia, să ai libertăți – toate acele lucruri pe care le au americanii.

„Și apoi, dintr-odată, au început să ne împingă într-o categorie de imigranți, doar pentru că ne-au exclus din legislație. Ar fi trebuit să avem cu toții drepturi egale la cetățenie, pentru că asta ni s-a promis prin politicile de adopție.”

Timp de decenii, adopțiile internaționale aprobate de instanțe și agenții guvernamentale nu garantau automat cetățenia americană. Părinții adoptivi uneori nu reușeau să obțină statutul legal sau naturalizarea copiilor lor.

Legea privind Cetățenia Copiilor din anul 2000 a făcut un pas spre remedierea acestei situații, acordând automat cetățenia adoptaților internaționali. Dar legea acoperea doar adopțiile viitoare sau pe cei născuți după februarie 1983. Cei sosiți înainte de acea dată nu au primit cetățenie, rămânând zeci de mii în incertitudine.

Militanții au făcut presiuni ca Congresul să elimine limita de vârstă, dar proiectele de lege nu au reușit să treacă de Camera Reprezentanților.

Unii, precum Debbie Principe, ale cărei două fiice adoptate au nevoi speciale, s-au străduit decenii la rând să obțină cetățenia pentru copiii lor. Ea a adoptat doi copii dintr-un orfelinat din România în anii 1990, după ce i-a văzut în documentarul “Rușinea unei națiuni” – despre neglijarea copiilor din orfelinatele românești după Revoluția din 1989 -, care a zguduit lumea la momentul difuzării.

Cea mai recentă respingere a cererii de cetățenie a venit în mai și a fost urmată de o notificare prin care se spunea că, dacă decizia nu va fi contestată în 30 de zile, va trebui să-și predea fiica autorităților pentru Securitatea Internă, a spus ea.

„Vom fi doar norocoși dacă nu sunt ridicate și deportate într-o altă țară care nici măcar nu e cea de origine”, a spus doamna Principe.

Temerile adoptaților și ale familiilor lor s-au amplificat și mai mult de când președintele Donald Trump a revenit la Casa Albă, promițând să elimine „prompt toți străinii care intră sau rămân cu încălcarea legii federale”.

Luna trecută, administrația Trump a anunțat că „două milioane de străini ilegali au părăsit Statele Unite în mai puțin de 250 de zile, inclusiv aproximativ 1,6 milioane care s-au auto-deportat voluntar și peste 400.000 de deportări efective”.

Deși mulți americani susțin deportările imigranților ilegali, unele incidente au provocat indignare. Într-un caz, 238 de venezueleni au fost deportați de SUA într-o închisoare de maximă securitate din El Salvador. Ei au fost acuzați că fac parte din banda Tren de Aragua, deși majoritatea nu aveau cazier. Luna trecută, oficiali americani au reținut 475 de persoane – peste 300 dintre ele cetățeni sud-coreeni – despre care au spus că lucrau ilegal la o fabrică de baterii Hyundai, unul dintre cele mai mari proiecte de investiții străine din statul Georgia.

Muncitorii au fost încătușați și duși în lanțuri pentru detenție, stârnind indignare în Coreea de Sud. Grupurile pentru drepturile adoptaților spun că au fost copleșite de cereri de ajutor de la revenirea lui Trump, iar unii adoptați s-au ascuns.

„Când au fost anunțate rezultatele alegerilor, cererile de ajutor au început să curgă în valuri”, spune Greg Luce, avocat și fondator al Centrului pentru Drepturile Adoptaților, adăugând că a primit peste 275 de solicitări.

Adoptata venită din Iran în anii ’70 povestește că a început să evite anumite locuri, precum supermarketul iranian local, și împarte o aplicație cu prietenii pentru ca aceștia să-i poată urmări locația, în caz că este „ridicată”.

„La sfârșitul zilei, nu le pasă de povestea ta de viață. Nu le pasă că ești aici legal și că e doar o greșeală de documente. Le spun mereu oamenilor că o singură bucată de hârtie mi-a distrus viața”, spune ea. „În momentul de față, mă simt fără țară.”

Departamentul pentru Securitate Internă nu a răspuns solicitării de comentarii.

Deși adoptații au fost lăsați în incertitudine timp de decenii, Emily Howe, avocată specializată în drepturi civile și umane, care a lucrat cu adoptați din întreaga țară, crede că e doar o chestiune de voință politică – una care ar trebui să unească oamenii din toate taberele politice. „Ar trebui să fie o soluție simplă: copiii adoptați ar trebui să fie egali cu frații lor biologici ai părinților care erau cetățeni americani la momentul nașterii”, spune Howe. „Solicitanții au doi, trei sau chiar patru părinți cetățeni americani și acum au 40, 50 sau 60 de ani. Vorbim despre bebeluși și copii mici care au fost trimiși peste ocean fără nicio vină și admiși legal conform politicii americane”, a adăugat ea. „Sunt oameni cărora li s-a promis, literalmente, că vor fi americani când aveau doi ani.”

Shirley își dorește să-l poată aduce pe președintele SUA într-o cameră, pentru ca ea și alții ca ea să-și poată spune poveștile. „L-aș ruga să aibă puțină compasiune. Nu suntem străini ilegali”, spune ea.

„Am fost puși în avioane când eram niște bebeluși. Vă rugăm doar să ne ascultați povestea și să respectați promisiunea pe care America le-a făcut-o tuturor bebelușilor urcați în acele avioane: cetățenia americană.”

Daniela Mîndrilă