Mâncarea care ține loc de îmbrățișare: Crăciunul și foamea emoțională, explicate de Radu Leca

Masa de Crăciun nu este doar un ritual culinar, ci un adevărat test emoțional. Abundența, tradițiile și presiunea de a fi „bine” pot transforma pofta firească într-un mâncat compulsiv, folosit ca soluție rapidă pentru emoții nespuse. Psihologul Radu Leca explică mecanismele psihologice din spatele acestui comportament și de ce, de multe ori, nu mâncăm de foame, ci de nevoie emoțională.

Psihologul Radu Leca: Masa de Crăciun și psihologia mâncatului compulsiv

Masa de Crăciun are talentul special de a transforma o simplă farfurie într-un mic eveniment psihologic. Nu este doar despre sarmale, cozonac și celebrul „hai, mai ia puțin”, ci și despre felul în care mintea noastră citește abundența ca pe un semnal: e sigur, e cald, e „acasă”. În acest context, mâncatul compulsiv apare adesea la intersecția dintre poftă și emoție, iar diferența dintre ele este mai subtilă decât pare.
„Uneori nu mâncăm pentru că ne este foame, ci pentru că masa arată ca o promisiune.”, explică psihologul Radu Leca.

Pofta, în forma ei simplă, este o reacție naturală. Creierul detectează ceva gustos, familiar, cu miros puternic și cu amintiri atașate. Sistemul de recompensă – dopamina, pe scurt „mecanismul de motivație” – se activează mai ales în anticiparea plăcerii, nu doar în trăirea ei. De Crăciun, anticiparea este peste tot: în bucătărie, în poveștile despre „cum făcea bunica”, în mirosul de scorțișoară.

„Pofta este vocea care spune: știu exact cum o să mă simt după prima înghițitură.”, spune Radu Leca.

De unde vine pofta, de fapt? Din mai multe surse care se adună ca într-un cor. Există pofta biologică – când ești obosit, ai mâncat puțin peste zi sau ai dormit prost, corpul cere energie rapidă, iar creierul preferă carbohidrați și grăsimi, exact vedetele mesei de sărbători. Există pofta condiționată – dacă ani la rând cozonacul a însemnat „vacanță” și „răsfăț”, creierul a învățat că acel gust înseamnă relaxare. Și există pofta socială – când toți mănâncă, creierul tău simte că este „sigur” să faci la fel.

„În fața unei mese pline, pofta se îmbracă în tradiție și pare de necontrazis.”, explică psihologul.

Când mâncatul devine compulsiv, de multe ori nu mai este vorba doar despre poftă. Compulsiv înseamnă acel sentiment de „nu mă pot opri”, chiar și când corpul a spus demult „ajunge”. Aici intră în scenă emoțiile: stresul, rușinea, singurătatea, tensiunile din familie, comparațiile, amintirile care apasă. Mâncarea este rapidă, la îndemână, acceptată social și nu cere explicații.

„Când emoțiile nu au cuvinte, ele își caută lingurița.”, subliniază Radu Leca.

Emoțiile se transformă în dorința de a mânca pentru că mâncarea poate regla starea internă pe termen scurt. Dulcele oferă o senzație temporară de liniștire, iar mestecatul și senzația de „plin” creează o formă de ancorare într-un moment confuz. În multe familii, mâncarea a fost limbajul iubirii – „mănâncă, să fii bine” a înlocuit „spune-mi ce simți”.

„Dacă ai fost iubit prin mâncare, nu e ciudat că o cauți când ți-e greu.”, spune psihologul.

Masa de Crăciun aduce și presiunea de a fi vesel, de a nu strica atmosfera, de a înghiți remarci sau tensiuni. Emoțiile „nepermise” – furia, frustrarea, tristețea – au nevoie totuși de o ieșire. Iar mâncatul poate deveni o formă de control emoțional.

„Uneori mâncarea nu umple stomacul, ci reduce volumul unei conversații din cap.”, explică Radu Leca.

Se adaugă și dinamica recompensei. După luni de muncă, stres și autocontrol, masa bogată este percepută ca un „în sfârșit”. Dacă restricția a fost mare, apare efectul de pendul: cu cât te-ai ținut mai tare, cu atât eliberarea este mai intensă.

„Când te ții prea tare, corpul găsește o scurtătură spre «în sfârșit».”, spune psihologul.

Diferența dintre poftă și emoție poate fi observată. Pofta are un obiect clar – „vreau cozonac” – și poate scădea dacă te distragi. Emoția mascată vine cu grabă, neliniște, gol, iritare sau oboseală și lasă adesea în urmă vinovăție.

„Pofta cere gust; emoția cere pauză.”, explică Radu Leca.

Pentru unii, mâncatul devine și singurul spațiu privat într-o casă plină. Nimeni nu te întreabă nimic când te duci după încă o porție.

„Uneori nu mi-e foame de cozonac, mi-e foame să nu mai fiu pe plac.”, spune psihologul.

Privit ca mesaj, nu ca rușine, mâncatul compulsiv începe să aibă sens. Mesajul poate fi „sunt copleșit”, „am nevoie de confort”, „mi-e greu să spun nu”.

„Când înțelegi de ce mănânci, nu mai trebuie să te lupți cu tine.”, subliniază Radu Leca.

O perspectivă sănătoasă asupra mesei de Crăciun este una realistă: este normal să mănânci mai mult decât într-o zi obișnuită. Problema apare când mâncarea devine singura formă de reglare emoțională.

„Sărbătoarea nu are nevoie de perfecțiune, ci de un pic de prezență.”, concluzionează psihologul Radu Leca.