Jurnalistul TVR Adelin Petrișor, la întoarcerea din Turcia: Cel mai greu lucru de suportat era să vezi rudele. Sunt oameni care nu mai au lacrimi să plângă și care stau pe câte un gard și se uită în gol. Și așteaptă

„Acolo, în Gaziantep, sub clădirea care se vede în imagini, oamenii credeau că sunt vreo 50 de victime, iar salvatorii erau convinși că cel puțin una este în viață – un bărbat, pentru că vorbiseră cu el la telefon, a explicat Adelin Petrișor„, invitat la emisiunea CONTEXT, după întoarcerea sa din Turcia. „Și săpau, spărgeau betonul, care este o operațiune foarte delicată, vorbim de zeci de tone de beton, însă trebuie să intervii atât de ușor încât să nu omori oamenii care ar putea fi în viață dedesubt. Au tot felul de endocamere pe care le bagă, microfoane, și ai noștri au așa ceva (n.r., salvatorii români). Au un microfon care intră, e foarte sensibil și practic poți să auzi bătăile inimii. Dar ca să auzi bătăile inimii, trebuie să urli, să se facă liniște. Prima dată mi s-a ridicat părul pe mână (n.r., când s-a strigat), am experimentat asta de zeci de ori în trei – patru zile”.

Muncitorii se încălzeau la foc făcut cu parchetul pe care îl scoteau dintre planșeele făcute sendviș ale blocului

Adelin Petrișor a povestit ce a văzut în timp ce pe ecranul emisiunii se derulau imagini pe care el și operatorul Dragoș Stoian le înregistraseră: „Cei mai mulți din echipa din imagini sunt oameni care dau cu pickammerul, sunt și maiștri, sunt ingineri, structuriști care știu cam unde trebuie intervenit, dar greul îl duc băieții ăia cu două clase cu mască la gură, pentru că e un praf de e greu de povestit cât de greu este să respiri acolo, și oamenii ăia sparg, oamenii ăia aruncă. Ei se încălzeau la foc făcut cu parchetul pe care îl scoteau dintre planșeele făcute sendviș ale blocului. Și din când în când mai vezi că scot cîte o canapea, câte o jucărie. Am văzut asta și la cutremurul din Italia, muncitorii au foarte mare respect pentru bunurile pe care le găsesc acolo. Și aproape cu religiozitate le pun frumos într-un colț, pentru că legate de bunurile alea sunt povești ale unor oameni, ale familiilor respective, ale copiilor. Am văzut o bicicletă plină de nămol și de funingine și vorbeam cu Dragoș Spătaru (n.r., operatorul): te gândești că acum două zile un copil mergea cu bicicleta asta și că poate acum copilul acela e undeva între două etaje de beton? E foarte foarte greu pentru oamenii ăștia să facă ceea ce fac. Și din când în când se schimbă, se uită pe internet, fumează o țigară sau mănâncă un sendviș, dar niciodată șantierul nu se oprește”.

Ne miroseau hainele ca și cum am fi petrecut într-o tabără de nomazi toată viața

„Și polițiștii se încălzesc la focul ăla, ne miroseau hainele ca și cum am fi petrecut într-o tabără de nomazi toată viața. Oamenii ăia mănâncă din viteză, stau câte 10 minute, după care sapă. Și sapă cu atenție.

Noi am ajuns acolo foarte greu tocmai pentru că în Istanbul era zăpadă, am stat vreo patru ore în avion, se zbura greu acolo, era furtună, a nins vreo două zile. Într-o imagine se vede cum oamenii dormeau în clădirea unui dealer auto. A fost furtună, frig, cu temperaturi negative, se simțeau temperaturi de -8, -9 grade. Oamenii prinși sub dărâmături erau în pijamale. Și dacă ai scăpat de cutremur, era greu de imaginat că poți sta în frigul ăla”.

„Cel mai greu lucru de suportat este să vezi rudele. Sunt oameni care nu mai au lacrimi să plângă și care stau pe câte un gard și se uită în gol. Și așteaptă. Unii nu au unde să stea„.

Povestea tatălui care și-a ținut de mână fiica moartă, timp de trei zile

Adelin Petrișor ne-a spus și povestea unei fotografii care a devenit viralăpe internet: „Sunt localități mici, izolate, unde salvatorii au ajuns în a doua, a treia zi. Este o poză celebră pe internet cu un tată care și-a ținut fata de 15 ani de mână, trei zile. Fotografia e făcută de un turc care lucrează pentru AFP. Și el a declarat pentru presa germană că tatăl îl rugase ca să-i facă fotografie cu «prințesa» lui. Și fotoreporterul i-a luat numele, făcuse poza de departe, cu un teleobiectiv, și spunea: «mi-a părut rău că n-am putut să stau mai mult să vorbesc cu omul ăla». Deci omul ăla plângea și-și ținea fata de mână, de trei zile. Au fost localități în care s-a ajuns peste trei zile, dar asta se întâmplă peste tot. Gândiți-vă la America și la uraganul Katrina: niciodată n-ai destulă experiență și destui bani să intervii așa cum trebuie. Și întotdeauna îți va părea rău că n-ai făcut, în plus, nu știu ce”.