Interviu cu chirurgul Nicolae Constantinescu, medicul care a operat încontinuu trei zile și trei nopți la Spitalul Colțea, în zilele Revoluției: „Aș fi vrut să am 4 mâini ca să pot opera la 2 mese deodată”

Domnule profesor, ați fost pe frontul Spitalului Colțea în zilele Revoluției unde ați operat necontenit trei zile și trei nopți. Suntem într-un context similar, medicii trebuie să fie în prima linie. Puteți fi cu adevărat un model pentru ei. De unde ați avut resursele și cum v- ați expus, fără rezervă, în acele zile, în care politic, era totul neclar?
Meseria de chirurg este poate singura în lume care nu permite pauze. Așa este și la terapie intensivă. Dar o operație odată începută trebuie terminată, chirurgul nu poate să o întrerupă pentru a se reface și să reia operația după un timp. Unul dintre maeștrii mei, dr. Tiberiu Ghițescu, îmi spunea că trebuie să ai atâta energie încât la sfârșitul unei operații epuizante să fii în stare să faci 10 genuflexiuni fără să gâfâi. Fiind la Paris, la profesorul Yves Chapuis de la Spitalul Cochin, în 1991, a venit într-o zi și în cabinetul lui ne-a relatat rezultatul unui studiu ergonomic făcut de o echipă de la Unversitatea René Descartes privitoare la stresul sub care operează un chirurg. Rezultatele studiului pe care ni l-a prezentat profesorul Chapuis au fost că, din momentul în care chirurgul începe să se spele pe mâini, pulsul ajunge la 75-80, deși efortul făcut este minim. Din momentul în care face incizia știe că nu mai este cale de întoarcere nici pentru el nici pentru bolnav; pulsul crește la 85-90 în funcție de gradul de dificultate al operației pe care s-a angajat să o facă. Pulsul o ia razna și poate ajunge și la 140-150, iar la unii asistenta intervine pentru a le șterge transpirația de pe frunte.
În ziua de joi 21 decembrie 1989, a început să se tragă după ora 17, iar personal am intrat în operație la 17.15. Simțeam în mine o energie care creștea cu fiecare minut, aș fi vrut să am 4 mâini ca să pot opera la 2 mese deodată. Tensiunea era maximă: pe masă operatul, în capătul coridorului, primul secretar al comitetului de partid îi nota pe chirurgii care intrau în operație, afară se trăgea încontinuu. La un moment dat, pe la orele 2 sau 3 din noapte, a intrat în sală un grup de muncitori, ca să se convingă că nu-i omorâm noi pe răniți. Între două operații mă duceam în saloanele de reanimare unde bolnavii operați de mine tocmai se treziseră și ca să-i imbărbătez le strângeam mâna. Atât. Ceaușescu încă era la putere. Ei pricepeau imediat și-mi zâmbeau.
Am operat continuu până duminică 24 decembrie.
Cum vedeți perioada dificilă pe care o traversăm?
România poate să-și repornească motorul și pentru aceasta are nevoie să definească niște obiective pe termen mediu și lung. În afară de realizarea unei infrastructuri care să permită dezvoltarea comerțului și nu numai, este necesară înzestrarea spitalelor, asigurarea unor condiții civilizate în școlile de la țară, dar îndeosebi România trebuie să pună în aplicare planul, în câteva cuvinte elaborat de Mihai Eminescu, la sfârșitul sec al XIX lea : ”Țara noastră are nevoie de recunoașterea meritului și ca oamenii să muncească. Atât”.
Știință și credință. Se spune că suntem un popor credincios, dar mai degrabă formal. V-au emoționat vreodată pacienții dvs aflați într–o situație limită?
”Doamne ajută-mi să ajung la Spitalul Colțea” și așa a parcurs un rănit peste 400 de metri pe picioarele lui, împușcat în seara zilei de 21 decembrie în fața Expresului de la Intercontinental, cu peste un litru de sânge în cavitatea peritoneală, cu rupturi de splină și rinichi stâng. Trăiește și azi. ”Doamne ajută-mă să ajung cu ea vie la Spitalul Colțea” a spus fratele unei fete împușcate în Piața Palatului în după amiaza zilei de 22 decembrie. A adus-o fără puls și tensiune, dar anestezistul nostru care făcea triajul a văzut un abur fin pe o oglinjoară pe care i-a pus-o sub nas, am deschis-o și așa am putut să-i suturez o perforație de venă cavă inferioară. Trăiește și a născut un băiat extrem de dotat.
Sunt doar câteva exemple de care avem atâta nevoie și astăzi, când la secțiile de terapie intensivă, sunt mii de oameni aflați la pragul dintre viață și moarte. Avem nevoie de medici cu vocație, avem nevoie de credință, de devotament. De știință și de…conștiință.
Autor: Lucia Toader