În urmă cu un an, românii trăiau prima zi de stare de urgență de după 1990. Cum arată situația în țară după un an de pandemie

Timp de două luni, din acel moment, România s-a oprit în loc. A fost pentru prima dată după 1990 când în țara noastră a fost decretată starea de urgență.

Când am intrat atunci în starea de urgență aveam 139 de cazuri și zero decese. Două luni mai târziu, când am ieșit, număram peste 16.000 de infectări și 1.000 de decese. Astăzi, dacă tragem linie, avem peste 860.000 de români care au fost încercați de această boală cumplită și alți aproape 22.000 luați pentru totdeauna dintre noi.

În spitale a fost cel mai greu. Bătălia s-a dat pe mai multe fronturi. Unul al epuizării, al lipsurilor și al limitelor forțate – în cazul personalului medical – și unul al luptei pentru supraviețuire – în cazul celor infectați. Paturile de spital din ATI au fost și sunt încă nisipuri mișcătoare, granițe între aici și dincolo. Fiecare respirație a celor în stare gravă înseamnă secunde câștigate.

Virusul le-a pus unora pe umeri, la propriu, nesiguranța zilei de mâine. Sute și sute de mii de oameni au rămas șomeri, alții au pus lacăt afacerilor. Coșmarul datoriilor a devenit realitate. Economia a scăzut masiv. Cel mai greu încercat domeniu de activitate a fost cel al hotelurilor și restaurantelor. Recuperarea pierderilor are nevoie de mult timp de acum înainte.

Noua realitate din starea de urgență și ulterior din starea de alertă a pus răbdarea multora la încercare. Iar regulile au fost fentate de la cel mai înalt nivel și până în cele mai tentante momente, când oamenii au vrut cu orice preț să facă plajă, să schieze sau să petreacă. Paștele, Crăciunul și Revelionul au fost sărbătorite în cercuri extrem de restrânse, atipic, dar atât de necesar. Iar speranțele pentru sărbătorile pascale ale acestui an scârțâie deja.

În anul pandemiei, copiii au fost cei mai afectați. Lumea lor toată, liberă și plină de opțiuni a fost înghesuită în sufragerii și curți restrânse. Au rămas de multe ori departe de școli, de parcuri și de locurile de joacă. Dar tot ei ne-au arătat cât de ușor ne putem adapta sau reinventa. Cât de creativi putem fi, câtă bucurie poate să încapă chiar și într-o oră pe zoom alături de colegi sau de bunici.

În continuare, masca e parte din rutina noastră zilnică. Nu ne putem strânge mâinile și nu ne putem îmbrățișa, dar suntem împreună și asta e cel mai important. Se vede luminița de la capătul tunelului, dar din când în când aceasta e umbrită de numărul tot mai mare de cazuri. Avem două opțiuni: putem să ne întoarcem de unde am plecat sau putem să respectăm regulile și să mergem înainte cu speranța că, în cel mai scurt timp, ne putem recăpăta viața de dinainte de pandemie.

Pentru ziua de mâine nu ne batem doar noi. Se luptă o lume întreagă. Restricțiile diferă de la o țară la alta, numărul cazurilor și gravitatea lor la fel. Tulpinile se înmulțesc și se răspândesc rapid. Speranța e pusă în vaccinare, care încearcă să țină pasul.