Gândurile care nu te lasă să dormi – Radu Leca explică de ce mintea nu poate lăsa trecutul în pace

Psihologul Radu Leca a explicat pentru tvrinfo.ro cum funcționează mecanismul psihologic al ruminației — tendința de a retrăi obsesiv evenimente negative din trecut — și de ce aceasta poate deveni o formă de suferință emoțională persistentă.

„Gândurile repetitive despre greșelile din trecut, numite ruminare, apar atunci când mintea se blochează pe un eveniment negativ și îl recitește, îl retrăiește iar și iar, în încercarea clară de a găsi o explicație sau o soluție, devenind o stare de fericire patologică.”

Potrivit specialistului, procesul nu înseamnă doar „a te gândi mult”, ci o buclă emoțională care menține persoana captivă în trecut.

„Mă întorc mereu la aceeași scenă ca la o peliculă care refuză să se oprească. Încerc să găsesc ce-a mers greșit sau ce-aș fi putut face altfel, dar ajung doar să mă simt mai mic și mai înfrânt. Uneori mă conving că dacă o înțeleg perfect, lucrurile vor înceta să mă rănească. Apoi realizez că înțelegerea singură nu schimbă durerea, doar amplifică prezența ei.”

Radu Leca explică faptul că la baza ruminației stau mecanisme cognitive precum biasul negativ, memoria selectivă și reconsolidarea amintirilor dureroase.

„Parcă memoria devine o cutie deschisă pe care o deschid tot mai des, iar fiecare deschidere face ca lucrurile dinăuntru să strălucească mai tare. În încercarea de a controla ce s-a întâmplat, îi dau amintirii forță. Asta creează senzația că evenimentul e mereu prezent. Apoi mă întreb de ce nu pot pur și simplu să uit.”

Mulți oameni cred, în mod eronat, că ruminația îi ajută să prevină greșelile sau să găsească soluții.

„Îmi spun că dacă mă gândesc suficient, voi găsi o cale de a repara totul. Mi se pare responsabil și constructiv să desfășor toate variantele în minte. Când nu obțin o soluție, mă învinovățesc pentru că «nu m-am gândit destul». Așa transform gânditul într-un test al valorii.”

Din perspectivă emoțională, ruminația funcționează ca mecanism de evitare, o încercare de a controla durerea prin analiză rațională.

„Mă refugiez în explicații și scenarii pentru că emoțiile brute mă copleșesc. Dacă rămân la nivelul ideilor, pot părea rațional și în siguranță. Dar când gânditul încetează, valurile de rușine sau durere revin, mai mari decât înainte. Am realizat prea târziu că am construit o barieră, nu o soluție.”

Trăsăturile de personalitate, precum perfecționismul și autocritica, pot întreține această buclă mentală.

„Am fost educat să nu greșesc și apoi să nu uit greșelile mele. Când greșesc, mă percep ca fiind «defect», nu doar ca om care a făcut o alegere eronată. Această etichetare face ca gândurile să revină cu furie, ca niște martori care mă condamnă. Nu e ușor să te îndrepți când singurul tău «judecător» e neîndurător.”

Leca subliniază și rolul contextului social, în care teama de stigmatizare și presiunea performanței alimentează autoanaliza excesivă.

„În societatea mea, greșelile sunt afișate ca eșecuri definitorii. Fiecare greșeală devine o înregistrare care poate fi folosită împotriva mea mai târziu. Nu am învățat să împărtășesc fragilitatea, pentru că asta ar însemna risc social. Așa stau cu gândurile în minte, alimentate de frica de judecată.”

Din perspectivă neurobiologică, ruminația este întreținută de circuitele stresului și de memoria emoțională intensă.

„Corpul meu reacționează înainte ca eu să decid; inima se accelerează și mintea se precipită spre aceeași scenă. Această reacție devine chimie: frică plus repetare înseamnă conexiuni tot mai ferme. Uneori mă simt ca o marionetă a propriei fiziologii. Înțelegerea asta nu e suficientă, dar e o cheie spre schimbare.”

Încercarea de a suprima gândurile nu funcționează, atrage atenția psihologul, deoarece creierul le reactivează automat.

„Când îmi poruncesc «nu te mai gândi», aud doar ecoul care spune «mai mult». Pare o luptă absurdă între voință și minte. Observ că micile declanșatoare reaprind totul fără avertisment. A încerca forța nu e o soluție; e o consumare.”

Pentru reducerea ruminației, Leca recomandă tehnici validate științific: mindfulness, restructurare cognitivă, compasiune pentru sine, jurnalizare și terapie cognitiv-comportamentală.

„Am început prin a-mi acorda un «timp de gândire» controlat și am învățat să observ fără să judec. Încetul cu încetul, gândurile și-au pierdut din puterea de a mă stăpâni. Când am cerut sprijin terapeutic, am înțeles că nu sunt singur cu asta și că există strategii testate. Vreau ca oricine se luptă cu asta să știe că există speranță și pași concreți.”

Mesajul final al psihologului este unul de încurajare și auto-empatie:

„E normal să te lovești de propriile gânduri, nu e un semn că ești slab. Fiecare pas mic contează și fiecare încercare de a fi blând cu tine însuți construiește o punte spre prezent. Nu trebuie să rezolvi totul deodată; contează că începi. Când ceri ajutor, faci primul pas spre o minte mai liberă.”