EXCLUSIV „Nu vreau să cedăm bucăţele de teritoriu doar ca să se oprească războiul”. Piaţa Maidan la trei ani de la începutul războiului în Ucraina

O pădure de steaguri galben-abastre s-a înălţat astăzi în Piaţa Maidan, inima Kievului. Fiecare dintre ele reprezintă o viaţă tânără, pierdută în războiul de apărare împotriva agresiunii ruseşti. Frontul a răpit soţi, taţi, fraţi şi prieteni. Femeile îndoliate sau îngrijorate de soarta celor căzuţi prizonieri folosesc împlinirea a 3 ani de la invazie ca să reamintească preţul plătit în vieţi şi suferinţă. Un reportaj în exclusivitate, dar cu imagini şi informaţii care vă pot afecta emoţional, realizat de Alexandru Costache, Bogdan Militaru şi Doru Oancă.

Pavlo s-a născut într-un sat de lângă Herson, într-o regiune cucerită de ruşi încă de la începutul războiului. Şi-a pierdut viaţa pe un tanc în Doneţk, luptând pentru satul lui, pentru familie şi pentru ţară. Anastasia, sora lui, vrea ca lumea să afle despre sacrificiul lui Pavlo.

Anastasia: A fost lovit de şrapnel foarte repede, într-o parte, mă bucur că nu a simţit durere, dar sunt îndurerată că a murit. Era aşa de tânăr, avea 24 de ani, tocmai se căsătorise cu 3-4 luni înainte, nu o să aibă viaţă, copii, o nuntă mare, era visul lui.

Anastasia mai are un frate pe front. Iar înainte de Pavlo, şi-a pierdut în război trei prieteni de la universitate.

Anastasia: Mulţi oameni au murit pentru că vrem ca Ucraina să aibă Crimeea şi Donbasul, nu vreau să cedăm bucăţele de teritoriu doar ca să se oprească războiul, războaiele ştim că nu se opresc şi în o sută de ani Rusia o să încerce din nou.

Mai multe femei s-au strâns în Kiev şi au manifestat în tăcere cu pancarte pe care erau desenate simboluri nucleare. Sunt soţiile, mamele şi surorile apărătorilor centralei de la Cernobîl.

În prima zi a războiului, exact cu 3 ani in urmă, ruşii cucereau centrala şi capturau 169 de militari. 103 dintre ei au fost eliberaţi în schimburi de prizonieri. Tatăl Anei şi fratele Olenei nu au avut această şansă.

Ana Nazarenko: Suntem familiile a 66 de apărători ai Cernobîlului, capturaţi pe 24 februarie. Sunt prizonieri de trei ani, vrem să vină acasă şi cerem ajutorul lumii întregi.

Olena: Foarte greu ne este. Fratele meu are un copil de 4 ani şi nu l-a văzut decât un an, imaginaţi-vă că vă creşte copilul şi nu-l vedeţi.

Speranţa rămâne vie chiar şi când veştile sunt rele.

Anul trecut, a fost doborât un avion cu prizonieri de război care urmau să fie schimbaţi. Federaţia Rusăpretinde că ucrainenii au lovit aeronava. Şi că soţul Svetlanei s-ar fi aflat printre prizonierii de la bord.

Svetlana: Soţul meu era în avionul U76, atacat pe 24 ianuarie 2024. Ruşii spun că oamenii de acolo sunt morţi, dar noi credem că trăiesc şi facem ce putem să-i ducem acasă.

Poveştile ucrainenilor trebuie spuse. În ciuda pericolului, jurnalişti din toate colţurile lumii relatează din Kiev şi din apropierea frontului. Printre ei, Abdullah, un tânăr jurnalist turc care a studiat în limba română.

Abdullah: Am venit in Kiev şi mâine merg în Donbas.

De la debutul invaziei, pe 24 februarie 2022, Ucraina a pierdut 11 la sută din suprafaţă. Dacă adăugăm Crimeea, anexată în 2014, Federaţia Rusă controlează peste 20% din teritoriul Ucrainei.