Nu este o coincidență că raportul apare în acest moment. Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă a reaprins dezbaterea în Europa cu privire la fiabilitatea viitoare a umbrelei nucleare americane și la gradul de dependență al continentului față de Washington, probleme pe care Emmanuel Macron le subliniază de luni de zile și, mai recent, și Înaltul Reprezentant al UE, Kaja Kallas.
Studiul, elaborat de Grupul European de Studiu Nuclear (ENSG), este unul dintre cele mai sensibile produse pentru această conferință, și nu numai pentru că prezintă cifre și scenarii privind descurajarea nucleară. Teza centrală este că Europa nu mai poate „externaliza” gândirea sa strategică nucleară către Washington și că trebuie să se confrunte direct cu rolul armelor nucleare în propria sa apărare. Realitatea este însă că, în ciuda ofertelor franceze, a sprijinului britanic și a discuțiilor tot mai intense despre autonomia strategică, Europa nu dispune de o alternativă credibilă la umbrela nucleară a SUA.
Concluzia acestui grup multidisciplinar de experți în strategie și controlul armamentului, afiliat unor instituții precum Universitatea din St. Gallen, Hertie School și Conferința de Securitate de la Munchen, vine într-un moment deosebit de sensibil. Cadrul bilateral de control între Washington și Moscova a fost întrerupt în urma suspendării de facto a tratatului New START, lăsând cele două mari puteri nucleare fără limite operaționale verificabile asupra arsenalelor lor strategice. Acest vid introduce un factor suplimentar de incertitudine pe un continent care nu este o putere nucleară majoră, dar reprezintă un scenariu potențial.
Raportul se bazează pe un fapt central: Rusia și-a întărit retorica și doctrina nucleară în contextul războiului din Ucraina, în timp ce în Statele Unite dezbaterea privind împărțirea sarcinilor în cadrul NATO și mutarea accentului strategic către Indo-Pacific alimentează îndoielile în mai multe capitale europene. Nu este vorba de a anticipa scenarii extreme, ci de a măsura vulnerabilitățile.
Pe această bază, ENSG prezintă cinci scenarii posibile.
Primul nu este nou: menținerea și consolidarea umbrelei nucleare americane în cadrul NATO. Potrivit experților, aceasta este singura structură complet operațională în prezent. Statele Unite au peste 3 000 de focoase nucleare în arsenalul lor activ și mențin o triadă completă – rachete balistice intercontinentale, submarine strategice și aviație nucleară – pe care niciun stat european nu o poate reproduce pe termen scurt sau mediu.
În Europa, componenta tactică a SUA este articulată prin sistemul de partajare nucleară. Bombele gravitaționale B61 rămân sub controlul Washingtonului în timp de pace, dar sunt dislocate în bazele aliate: Büchel, în Germania; Kleine Brogel, în Belgia; Volkel, în Țările de Jos; Aviano și Ghedi, în Italia; și Incirlik, în Turcia. Estimările publice situează numărul total la aproximativ o sută de arme pe teritoriul european. Germania a decis, de asemenea, să achiziționeze avioane de vânătoare F-35 pentru a-și menține capacitatea de dublă utilizare și integrarea în acest sistem.
Confruntată cu această amploare, contrastul cu capacitățile europene este evident. Franța are aproximativ 290 de focoase nucleare, dislocate pe submarine strategice și în componenta sa aeriană, în timp ce Regatul Unit menține un număr maxim declarat de 260, cu o forță de descurajare exclusiv submarină bazată pe sistemul Trident. Ambele arsenale sunt sofisticate din punct de vedere tehnic, dar sunt concepute ca instrumente naționale, nu ca substitut pentru garanția SUA.
Pe această bază, se deschide a doua cale analizată de raport: consolidarea rolului franco-britanic. Macron a reiterat că descurajarea franceză are o „dimensiune europeană” și a propus un dialog strategic cu partenerii săi, ceea ce unele cercuri interpretează ca fiind embrionul unei posibile descurajări europene. Parisul a luat, de asemenea, măsuri simbolice în această direcție, cum ar fi deschiderea parțială a exercițiilor strategice pentru observatorii britanici și consolidarea coordonării bilaterale cu Londra. Cu toate acestea, această capacitate rămâne definită în termeni naționali, ceea ce limitează transformarea sa într-o adevărată alternativă.
Dezbaterea, promovată de la Paris, a fost întărită în ultimele săptămâni de avertismentele lansate de Kaja Kallas, a cărei poziție reflectă și sensibilitatea țării sale de origine, Estonia, una dintre cele mai expuse istoric față de Rusia. Declarațiile sale nu indică dezvoltarea imediată a unui arsenal propriu, ci o preocupare mai profundă: teama că garanția nucleară a SUA, pilonul suprem al securității europene de zeci de ani, nu va mai fi percepută ca fiind incontestabilă. Cu toate acestea, extinderea acestui rol ar necesita investiții substanțiale, extinderea capacităților, redefinirea doctrinelor și acorduri privind consultarea și luarea deciziilor care nu există în prezent. Nu este vorba de o ajustare tehnică, ci de o transformare structurală.
În acest moment, rolul Germaniei devine decisiv. Berlinul a susținut dezbaterea, dar menține o poziție prudentă, ferm ancorată în cadrul atlantic. Germania este una dintre principalele gazde ale desfășurării nucleare americane în Europa și participă la planificarea NATO. Atâta timp cât sistemul actual funcționează, ea își păstrează influența și protecția fără a-și asuma responsabilitatea finală pentru asigurarea nucleară.
Această poziție răspunde unor considerente politice și structurale. Înlocuirea umbrelei americane cu o formulă pur europeană ar perturba echilibrul actual, ar necesita angajamente financiare pe scară largă și ar deschide dezbateri juridice sensibile în legătură cu Tratatul de neproliferare.
Celelalte opțiuni examinate în raport se îndreaptă către un teritoriu și mai complex. Crearea unui sistem european cu autoritate comună de lansare ar necesita un grad de integrare politică federală care nu există în prezent. Și ca al cincilea și ultimul scenariu: renunțarea la descurajarea nucleară și consolidarea armatei convenționale. Proliferarea națională – Germania sau Polonia dezvoltându-și propriile arsenale – ar intra în conflict cu angajamentele juridice internaționale și ar avea costuri diplomatice, financiare și strategice de o amploare enormă. Angajamentul exclusiv față de descurajarea convențională ar necesita investiții masive care, chiar și așa, ar fi greu să înlocuiască dimensiunea nucleară în fața unei puteri dotate cu mii de focoase.
Raportul nu dramatizează. Nu prezintă o ruptură iminentă sau o confruntare inevitabilă. Clasifică scenarii, măsoară capacități și compară cifre. Și din această comparație reiese clar că Europa este în continuare dependentă, în ultimă instanță, de o garanție externă. La acest decalaj tehnic se adaugă o altă politică: Uniunea Europeană nu dispune astăzi de consensul și structura necesare pentru a-și asuma o descurajare nucleară pe deplin autonomă.
Urmărește-ne pe Google News
