Editorial Al Jazeera: Este Barbie feministă?

Filmul  este produs de Mattel, aceeași companie care fabrică păpușile iconice, care au nevoie de o actualizare publicitară în fața vânzărilor în scădere. Este regizat de Greta Gerwig, care, în calitate de realizator de filme independente, are o reputație necorporativă.

Zeci de mii de oameni au mers la film în săptămâna de deschidere și probabil s-au distrat enorm. Există paiete, numere de dans distractive, aluzii la alte filme, actori principali arătoși și roz strălucitor. Dar adevărul este că filmul în sine nu explică succesul. După cum spune o recenzie, în general plină de simpatie din revista Vanity Fair, filmul are câteva momente de râs adevărat, dar, de altfel, este ușor amuzant în locuri în care mult prea multe glume științifice „se găsesc ca plasticul ieftin”. Ceea ce oferă Barbie în cele din urmă este o abordare ușor satirică a standardelor duble de gen, a sălilor de consiliu corporative și a băieților înclinați să se comporte rău dacă au ocazia. Nimic îngrozitor, în afară de o „glumă” grăitor de prost concepută despre nativii americani și epidemiile de variolă, dar nimic genial.

Filmul a primit o admirație deplină din partea progresistă din punct de vedere politic. O serie de cadre universitare au fost încântate de aluziile viclene ale filmului la studiile de gen și la teoria literară. Suntem atât de obișnuiți să fim ignorați sau denigrați ca profesie, încât bucuriile inedite de a fi recunoscute sunt poate de înțeles: „Agenție feminină”! ‘Disonanță cognitivă’! ‘Patriarhat’!

Scriitoarea feministă Susan Faludi a mers atât de departe, încât a susținut că „nu ați putea scrie scenariul fără 30 de ani de studii asupra femeilor”. Platforma liberală, Vox, a descris filmul ca fiind „la fel de subversiv pe cât poate fi un film în timp ce este încă produs de una dintre țintele sale”. Între timp, venerabila publicație de stânga americană, The Nation, a declarat că mai mult decât feminismul, măreția filmului constă în modul în care a înnobilat „un fel de dragoste care este rareori luată în serios: dragostea pentru artificii, obiecte și suprafețe”.

Editorul The Nation, Katrina Vanden Heuvel, a susținut în The Guardian că Barbie însăși a întruchipat aspirațiile emancipatoare în jurul justiției de gen de care se temea dreapta americană, întruchipată în motto-ul păpușii: „Noi, fetele, putem face orice”.

Bucuria cu care Barbie a fost întâmpinată în aceste zone progresiste este mărturie a puterii continue a unui conservatorism patriarhal american periculos, care, fără îndoială, a provocat multe pagube în ultimii ani. Filmul „dorește ca fetele să-și imagineze posibilitățile”, declară Vanden Heuvel, „și pentru conservatori, acele posibilități sunt de neimaginat”.

Filmul se învârte în jurul descoperirii „Stereotypical Barbie’s” (interpretată de Margot Robbie) a celulitei, a arcadelor căzute la picioare și a gândurilor de moarte, instigate de criza personală a proprietarului ei uman adult (America Ferrera). Ea trebuie să călătorească în lumea reală pentru a aborda aceste „probleme” și, în acest proces, experimentează o transformare reală care presupune să-și lase viața de păpușă în urmă. În timp ce Barbieland îmbrățișează o regulă constituțională restaurată după o tentativă de lovitură de stat din partea lui Kens și femeile sunt din nou la conducere până la sfârșitul filmului, Stereotypical Barbie alege să părăsească Barbieland și să devină umană. Din fericire, nu există reguli de imigrare care să o constrângă să traverseze membrana care separă lumile și să devină „ilegală”, deoarece alegerile și realizările individuale ale unor femei domnesc din nou.

Filmul ne amintește că patriarhatul este dăunător și pentru bărbați, Ken (interpretat de actorul Ryan Gosling) pornind în propria călătorie de auto-descoperire declarând că este „Kenough”. La sfârșitul zilei, filmul Barbie, ca și cele 240 de tipuri de Barbie realizate de Mattel, nu ne oferă nimic altceva decât acel Sfânt Graal american: individualismul. Este greșit a nu pune sub semnul întrebării structurile economice și rasiale mai mari, prin care este modelat întregul patriarhat, în cadrul cărora sunt făcute aceste alegeri.

Pe măsură ce femeile americane sunt îndemnate să fie tot ce își doresc să fie – adică profesioniști din clasa de mijloc, cum ar fi medici, avocați și astronauți, cu câțiva câștigători ai Premiului Nobel în schemă – am rămas cu tăcerea despre ordinea economică capitalistă în care influența relativă a acelor femei care pot face alegeri este facilitată de lipsa a milioane de femei la nivel global, ale căror alegeri sunt mai degrabă constrânse.

Cu toate afirmațiile umflate despre natura sa subversivă, chiar revoluționară, și cu toată diversitatea orbitoare a Țării Barbie, filmul are foarte puține de spus despre celelalte opresiuni care se intersectează cu patriarhiatul: nedreptatea rasială, economică și climatică (ultimul, desigur, este cam greu de făcut pentru o păpușă din plastic derivat din combustibili fosili).

Un articol de Arina Delcea