Diplomaţia Română – actor principal sau martor din umbră al marilor evenimente din istoria noastră

România întreţine în prezent relaţii diplomatice bilaterale cu 184 de state din cele 194 state membre ale ONU, la care se adaugă Sfântul Scaun, Ordinul Suveran Militar de Malta şi Palestina.

Diplomaţia română şi-a făcut datoria şi în crearea reţelei de parteneriate strategice şi alianţe necesare pentru asigurărea securităţii şi prosperităţii naţionale, integrând România în construcţii solide – NATO, UE şi în alte parteneriate strategice şi relaţii speciale cu SUA, Azerbaidjan, China, Coreea de Sud, Franţa, Italia, Japonia, Marea Britanie, Polonia, Turcia şi Ungaria.

De la Ministerul Trebilor Străine la Ministerul Afacerilor Externe

Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859, a făcut posibilă şi construirea unei politici care să urmărească pe plan extern interesele noului stat.

Primul ministru de externe a fost Vasile Alecsandri (1821-1890), poet şi unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848, trimis al domnitorului Cuza în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii Principatelor Române.

Alecsandri a fost Secretar de Stat şi apoi de două ori ministru de externe, între martie 1859-mai 1860, pe timpul guvernului  Vasile Sturdza, al guvernului Ion Ghica şi al celui condus de  Manolache Kostaki-Epureanu. Alecsandri a intervenit autoritar împotriva amestecului în treburile interne a delegatului turc şi a susţinut alegerea lui Al. I. Cuza, care l-a numit apoi agentul său diplomatic la Paris.

După detronarea lui Cuza, Alecsandri a acceptat, în 1865, funcţia de ministru plenipotenţiar la Paris, reprezentându-l pe regele Carol I.

În 1862, Al.I.Cuza înfiinţează Ministerul Trebilor Străine şi numeşte în fruntea acestuia pe Apostol Arsache, născut în 1789 în satul Hotahova, în nordul actualei Grecii.

Cu studii medicale la Viena şi un doctorat în medicină luat la Halle, în Saxonia, Apostol Arsache profesase medicina la Bucureşti, din 1814, şi intrase în diplomaţia Valahiei încă din anul 1822, fiind consilier al domnilor munteni.

Din poziţia de ministru al Trebilor Străine, între 22 ianuarie şi 24 iunie 1862, Arsache a încercat să ofere ţării o viziune de politică externă proprie, trimiţând misiuni diplomatice în marile capitale europene.

Ca mare filantrop, a ajutat cu bani statul grec, iar una din instituţiile de învăţămînt pe care le-a finanţat cu generozitate poartă şi azi numele său – Arsakeion.

Primul sediu al Ministerului Afacerilor Străine a fost Palatul Sturdza, construit între anii 1898 şi 1901 de arhitectul Iulius Reiniqke pentru Grigore Sturdza, fiul lui Mihail Sturdza, domn al Moldovei între 1834 şi 1849.

După moartea prinţului Sturdza, palatul a devenit sediul Ministerului Afacerilor Externe deşi în epocă palatul nu era prea apreciat, reproşîndu-i-se amestecul de stiluri, ornamentaţia încărcată şi turnuleţele.

Apariţia noii instituţii dedicate afacerilor străine şi constituirea unui corp diplomatic, format mai ales din personalităţi care prin contacte personale şi de familie în lumea diplomatică şi politică europeană puteau face auzite dezideratele românilor, a impulsionat eforturile de emancipare politică. La acestea s-a adaugat şi aducerea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, după detronarea lui Cuza, în februarie 1866. Sub regele Carol I, ţara şi-a proclamat independenţa, câştigată pe câmpurile de luptă şi recunoscută internaţional de Congresul de la Berlin din 1878, şi a devenit un regat modern.

Mihail Kogălniceanu (1817-1891), avocat, istoric şi publicist, artizan al Unirii din 1859 a Principatelor Dunărene, prim-ministru al României între 1863-1865 şi responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Kogălniceanu a fost de două ori ministru al Afacerilor Externe (27 aprilie – 23 iulie 1876 şi 3 aprilie 1877 – 24 noiembrie 1878), iar apoi reprezentant la Paris, sub domnia lui Carol I.

De numele lui Kogălniceanu se leagă şi proclamarea independenţei de stat la 9 mai 1877, primele contacte diplomatice dintre România şi China dinastiei Qing, dar şi reorganizarea instituţiilor diplomatice şi un nou sistem de reprezentare diplomatică a României în străinătate.

În timpul său au fost fixate ranguri de trimişi extraordinari, miniştri plenipotenţiari, miniştri rezidenţi şi însărcinaţi cu afaceri.

În această perioadă şi apoi dupa Unirea din 1918 a Regatului României cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania, elitele diplomatice au acţionat pentru reprezentarea intereselor României ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

Reputatul istoric Nicolea Titulescu, începând din anul 1921 a fost delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales, în 1930 şi 1931, preşedinte al acestei organizații internaționale.

În această calitate a militat împotriva revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate şi pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii.

Începând din 1927,  Nicolae Titulescu a fost de trei ori Ministru al Afacerilor Străine, până în 1936, când la presiunea cercurilor pro-naziste legionare şi externe, regele Carol al II-lea l-a îndepărtat din toate funcţiile oficiale şi l-a obligat să se exileze.

Stabilit în Elveţia şi  apoi în Franţa, Titulescu a propagat şi din exil, prin conferinţe şi articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război. Nicolae Titulescu s-a stins la Cannes la data de 17 martie 1941.

În anul 1938, ministru al afacerilor externe va fi Grigore Gafencu (1892-1957) care a încercat să asigure neutralitatea României şi să apere interesele ţării în faţa unui război iminent.

În vara anului 1940, Gafencu şi-a dat demisia din fruntea Ministrului de Extere şi a fost trimis ca ministru plenipotenţiar la Moscova.

Ulterior, Gafencu s-a stabilit la Geneva, iar în timpul războiului a ţinut numeroase conferinţe publice, la Londra, Paris, Strasbourg, Florenţa, Zurich, Geneva, pledând întotdeauna cauza şi interesele României.

După sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, Grigore Gafencu a depus pe masa Conferinţei de Pace de pa Paris din 1947 două memorandumuri prin care cerea respectarea drepturilor politice şi economice ale României.  Acţiunile şi poziţia sa în favoarea Aliaţilor aveau să-l transforme pe Gafencu în persona non grata în faţa regimului procomunist de la Bucureşti care, în noiembrie 1947, împreună cu lotul Maniu-Mihalache,  l-a condamnat în contumacie. Membru al Comitetul Naţional Român şi fondator al Ligii Românilor Liberi, Grigore Gafencu a continuat să apere interesele democratice române în occident. S-a stins din viață la 30 ianuarie 1957, în locuinţa sa din Paris.

Ideile vizionarea ale diplomaţilor de excepţie, sau ale altor diplomaţi rămaşi de multe ori anonimi, au consolidat naţiunea română şi prestigiul României în relatiile internaţionale.

Revoluţia din decembrie 1989, care a dus la răsturnarea regimului comunist, a mobilizat către recrearea elitei diplomatice şi normalizarea relaţiilor internaţionale ale României.

În 1991 s-a înfiinţat Academia Diplomatică, iar în septembrie 2005 a fost fondat Institutul Diplomatic Român, sub auspiciile Ministerului Afacerilor Externe, cu scopul de a pregăti personalul diplomatic.

Cu consecvenţă şi profesionalism, corpul diplomatic român a reuşit să atragă încrederea şi implicarea prietenilor şi partenerilor externi ai Romaniei în proiecte de reformare şi dezvoltare, aportul diplomaţiei adăugându-se efortului general de dezvoltare internă, pentru asigurarea securităţii şi consolidarea prosperităţii naţionale.

Diplomaţia românească a contribuit la procesul de aderare a României la NATO, în anul 2004, şi la Uniunea Europeană, în 2007, şi apoi a consolidat statutul României ca membru de încredere în familia europeană şi euroatlantică, participând la proiectul european, la activitatea Uniunii Europene şi la misiunile Alianţei Nord-Atlantice.

Cronicari, domnitori, scriitori sau istorici – abili diplomaţi

La înălţimea celor mai abili diplomaţi s-au ridicat şi alţi mesageri ai intereselor neamului românesc, fie că s-au numit soli, trimişi, capuchehaia, ambasadori ori ataşaţi culturali sau de presă.

Sol în timpul lui Ştefan cel Mare a fost Ion Ţamblac, un grec cu experienţă dobândită la Florenţa, Veneţia şi Roma, care a făcut cunoscută Apusului gândirea politico-diplomatică a domnului unei ţări mici, care credea în necesităţii unei largi coaliţii antiotomane.

În conştiinţa poporului român au rămas şi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie”, de la începutul secolului XVI, care dezvăluie înţelepciunea sa practică în relaţiile cu domnitorii vecini, dar şi urzeala fină a negocierilor din ambasadele de la curtea Poloniei, Veneţiei sau a papilor.

Prin inteligenţa şi energia sa cronicarul Miron Costin (1633-1691) s-a alăturat domnitorului Vasile Lupu în misiuni diplomatice delicate pe lângă Poarta Otomană sau în Polonia.

Boierul Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), călător în Occident şi autor de scrieri istorice şi teologice s-a iniţiat în tainele diplomaţiei în timpul domnitorului moldovean Gheorghe Ştefan, iar apoi a fost capuchehaia, reprezentant diplomatic, al domnitorului Ţării Româneşti Grigore Ghica pe lângă Înalta Poartă şi probabil chiar agent dublu. A dus regelui şi reginei Suediei scrisori secrete, a fost numit apoi de ţarul Rusiei traducător la „ Departamentul soliilor ”, un fel de Minister al Afacerilor Străine, a tradus acte diplomatice secrete şi a făcut parte din mai multe ambasade secrete ruseşti în China.

Constantin Cantacuzino Stolnicul (1639-1716) a urmat şcoli superioare din Italia care l-au pregătit ca viitor cărturar şi diplomat. Împreună cu fratele său, Şerban Cantacuzino domnul Ţării Româneşti, a stabilit legături secrete cu Austria pentru a înlătura dominaţia otomană cu ajutoril Habsburgilor, iar în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu a avut o cariera diplomatică strălucită.

O personalitate remarcabilă în arta diplomaţiei a fost şi Dimitrie Cantemir (1673-1723). În lucrarea sa „Creşterea şi Descreşterea Curţii Otomane ” a intuit declinul Porţii Otomane şi a reuşit să obţină respectarea autonomiei interne, inviolabilităţii şi independenţei Moldovei de către ţarul Rusiei, prin tratatul de la Lutk din 13 aprilie 1711, pe care l-a redactat în întregime.

În Ardeal, marele episcop Ioan-Inochentie Micu-Klein (1692-1768 ), ajungând captiv la Roma, a redactat memorii pentru susţinerea drepturilor legitime ale celor urgisiţi din patria sa.

Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), poet, filolog şi istoric, s-a dovedit şi un diplomat abil în anul 1781, când a călătorit într-o misiune diplomatică la Viena.  Ienăchiţă Văcărescu a impus în limba română termeni din limbajul diplomatic internaţional, iar prin operele sale literare şi filologice a contribuit la formarea conştiinţei naţionale, care a dus la răscoala lui Tudor Vladmirescu şi la Revoluţia de la 1848.

Nicolae Bălcescu (1819-1852), istoric, scriitor şi revoluţionar, prin forţa cuvântului scris şi prin discursurile înflăcărate a contribuit la mobilizarea tinerilor patrioţi români, a militat pentru construirea statului naţional şi pentru unirea forţelor tuturor românilor.

În timpul Revoluţiei din 1848, Nicolae Bălcescu a devenit ministrul Trebilor de Afară şi membru al locotenenţei domneşti, guvernul legitim al Valahiei.

Scriitorul moldovean Costache Negri şi-a început cariera diplomatică în aprilie 1855, când l-a reprezentat pe domnitorul Grigore Ghica la Conferinţa de la Viena unde s-a discutat problemna unirii Ţării Româneşti şi a Moldovei.

Aceeaşi rodnică activitate diplomatică a avut şi scriitorul paşoptist Dimitrie Bolintineanu (1819-1872), intrat încă de tânar în diplomaţie. Domnitorul Al. I. Cuza, de care l-a apropiat o sinceră prietenie, l-a numit ministru de externe în guvernul Ştefan Golescu. Bolintineanu a ocupat de două ori, în 1860 şi 1861, postul de Comisar al Ţării Româneşti din Comisia riverană a Dunării. Acceptarea modificării textului Convenţiei de la Paris a constituit un triumf diplomatic al lui Costache Negri şi Dimitrie Bolintineanu.

Fără să facă parte propriu-zis din corpul diplomatic şi poetul Mihai Eminescu (1850-1889) şi-a îndeplinit cu multă conştiinciozitate funcţia de secretar de legaţie pe lângă junimistul Theodor Rosetti, agentul diplomatic al României în capitala Germaniei.

Secretar de Legaţie la Roma începând cu 1888, la Atena şi apoi la Bruxelles, scriitorul Duiliu Zamfirescu (1852-1922) a parcurs toate gradele diplomatice, până la funcţia de Ministru Plenipotenţiar şi trimis extraordinar al Majestăţiii Sale Regelui, titlu echivalent celui de ambasador.

Din 1906, Duiliu Zamfirescu a fost Secretar General al Ministerului de Externe.

Scriitoarea Elena Văcărescu (1864-1947), urmaşă a vestitei familii boiereşti şi personalitate a culturii româneşti şi franceze, a asistat la 4 iunie 1920 la momentul semnării în marele Trianon de la Versailles a tratatului prin care Transilvania reîntregea România.

Din 1921, Elena Văcărescu a fost secretar al Delegaţiei române la Liga Naţiunilor şi Consilier Special de Presă pe lângă Legaţia României din Paris, iar în 1927 a primit Legiunea de Onoare din partea preşedintelui Franţei.

Din 1940 i s-a încredinţat conducerea serviciului de Presă şi Propagandă de pe lângă Ambasada română din Paris.

Poetul Lucian Blaga (1895-1961), doctor în litere şi filosofie la Universitatea din Viena, a intrat în diplomaţie în 1926 şi a fost ataşat de presa la Varşovia, Praga, Belgrad, Berna şi Viena, iar din 1938,  trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Lisabona, unde a adus bune servicii ţării.(w220) Lucian Bla

Prin eforturile sale au fost cunoscute în străinătate personalităţi din literatură, politică, filozofia românească, precum şi personalitatea regelui Carol al II-lea.

Diplomaţia culturală din România a avut în a doua jumătate a secolului al XX-lea un strălucit reprezentant în poetul, esteticianul, criticul şi istoricul literar Tudor Vianu. A contribuit la dezvoltarea relaţiilor României cu UNESCO, Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, iar în 1963 Vianu a avut iniţiativa înfiinţării „Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Europene si fost ambasadorul României la Belgrad, dupa cel de-al Doilea Război Mondial.

Eugen Ionesco (1909-1994), scriitor de limbă franceză originar din România şi protagonist al teatrului absurdului, a avut o activitate de diplomat la Legaţia României din Franţa, la Vichy şi Marsilia, în contextul celei de a doua conflagraţii mondiale, când a acţionat cu mult tact diplomatic şi spirit de inițiativă.

Şi alţi scriitori valoroşi s-au remarcat în diplomaţie : Alexandru Creţianu, Raul Bossy, Frederic Nanu, Oscar Walter Cizek, Darie Novăceanu sau Mircea Eliade.

surse

mae.ro