Având loc în contextul celei mai ample și violente represiuni a protestelor din Iran din ultima perioadă, această desfășurare subliniază cât de aproape se află Washingtonul și Teheranul de o confruntare directă, mai aproape decât în orice alt moment din ultimii ani.
Liderii iranieni se află într-o situație dificilă, între o mișcare de protest care cere din ce în ce mai insistent înlăturarea regimului și un președinte american care și-a păstrat intențiile în mod deliberat neclare, alimentând anxietatea nu numai în Teheran, ci și în întreaga regiune, deja instabilă.
Răspunsul Iranului la un potențial atac militar al SUA s-ar putea să nu urmeze modelul familiar, atent calibrat, observat în confruntările anterioare cu Washingtonul.
Amenințările recente ale președintelui Donald Trump, făcute în contextul reprimării violente a tulburărilor interne din Iran, vin într-un moment de tensiune internă excepțională pentru Republica Islamică. Drept urmare, orice atac al SUA prezintă acum un risc semnificativ mai mare de escaladare rapidă, atât la nivel regional, cât și în interiorul Iranului.
În ultimii ani, Teheranul a arătat o preferință pentru represalii întârziate și limitate.
După atacurile SUA asupra instalațiilor nucleare iraniene din 21-22 iunie 2025, Iranul a răspuns cu un atac cu rachete asupra bazei aeriene Al Udeid din Qatar, operată de SUA, a doua zi.
Potrivit președintelui american Donald Trump, Iranul a avertizat în prealabil asupra atacului, permițând apărării aeriene să intercepteze majoritatea rachetelor. Nu au fost raportate victime. Schimbul a fost interpretat pe scară largă ca o încercare deliberată a Iranului de a-și semnala hotărârea, evitând în același timp un război mai amplu.
Un model similar a apărut în ianuarie 2020, în timpul primei președinții a lui Trump. După asasinarea de către SUA a comandantului Forței Quds, Qassem Soleimani, în apropierea aeroportului din Bagdad, la 3 ianuarie, Iranul a ripostat cinci zile mai târziu, lansând rachete asupra bazei aeriene americane Ain al-Asad din Irak.
Din nou, avertismentul a fost dat în avans. Deși niciun membru al personalului american nu a fost ucis, zeci de persoane au raportat ulterior leziuni cerebrale traumatice. Acest episod a întărit percepția că Teheranul a căutat să gestioneze escaladarea conflictului, mai degrabă decât să o provoace.
Momentul actual este însă profund diferit. Iranul iese din unul dintre cele mai grave valuri de tulburări interne de la instaurarea Republicii Islamice, în 1979.
Protestele izbucnite la sfârșitul lunii decembrie și începutul lunii ianuarie au fost întâmpinate cu o represiune violentă severă. Organizații pentru drepturile omului și cadre medicale din interiorul țării raportează că mai multe mii de persoane au fost ucise, iar multe altele rănite sau reținute.
Cifrele exacte nu pot fi verificate din cauza lipsei de acces și a unei pene de internet care durează de peste două săptămâni. Autoritățile iraniene nu și-au asumat responsabilitatea pentru decese, punându-le în schimb pe seama a ceea ce descriu drept „grupări teroriste” și acuzând Israelul că ar fi instigat tulburările.
Această narațiune a fost reluată la cel mai înalt nivel al statului. Secretarul Consiliului Suprem de Securitate Națională al Iranului a declarat recent că protestele ar trebui privite ca o continuare a războiului de 12 zile cu Israelul din vara trecută, o interpretare care oferă indicii despre răspunsul autorităților, centrat exclusiv pe securitate, și care ar fi putut fi folosită drept pretext pentru a justifica amploarea și intensitatea represiunii.
Deși amploarea protestelor de stradă s-a diminuat între timp, acestea nu s-au încheiat. Nemulțumirile rămân nerezolvate, iar prăpastia dintre largi segmente ale societății și sistemul de guvernare a părut rareori atât de adâncă.
În zilele de 8 și 9 ianuarie, forțele de securitate ar fi pierdut temporar controlul asupra unor zone din mai multe orașe și cartiere din marile centre urbane, înainte de a-și reafirma autoritatea prin folosirea unei forțe copleșitoare.
Această scurtă pierdere a controlului pare să fi tulburat profund autoritățile. Calmul care a urmat a fost impus, mai degrabă decât negociat, lăsând situația extrem de instabilă.
În acest context, natura oricărui atac american devine crucială.
Un atac limitat ar putea permite Washingtonului să revendice un succes militar, evitând în același timp un război regional imediat, dar ar putea oferi autorităților iraniene și un pretext pentru o nouă rundă de represiune internă.
Un astfel de scenariu riscă noi represalii, arestări în masă și un nou val de sentințe dure, inclusiv pedepse cu moartea, pentru protestatarii deja aflați în detenție. La cealaltă extremă, o campanie americană de amploare, care ar slăbi semnificativ sau ar paraliza statul iranian, ar putea împinge țara la limita haosului.
Prăbușirea bruscă a autorității centrale într-o țară cu peste 90 de milioane de locuitori este puțin probabil să ducă la o tranziție clară sau rapidă. În schimb, ar putea declanșa o instabilitate prelungită, violențe între facțiuni și efecte de propagare în întreaga regiune, cu consecințe care ar putea necesita ani întregi pentru a fi gestionate.
Aceste riscuri ajută la explicarea retoricii tot mai dure venite dinspre Teheran.
Comandanți de rang înalt atât din cadrul Gardienilor Revoluției Islamice, cât și din armata regulată, alături de oficiali politici de prim rang, au avertizat că orice atac american, indiferent de amploare, va fi tratat drept un act de război.
Astfel de declarații i-au neliniștit pe vecinii Iranului, în special statele din Golf care găzduiesc forțe americane. Un răspuns rapid al Iranului ar pune aceste țări, precum și Israelul, într-un pericol imediat, indiferent de implicarea lor directă, și ar ridica perspectiva extinderii conflictului mult dincolo de Iran și Statele Unite.
Și Washingtonul se confruntă cu constrângeri. Trump a avertizat în repetate rânduri autoritățile iraniene să nu folosească violența împotriva protestatarilor și, la apogeul tulburărilor, le-a transmis iranienilor că „ajutorul este pe drum”. Aceste declarații au circulat pe scară largă în interiorul Iranului și au ridicat așteptările protestatarilor. Ambele părți sunt conștiente de tabloul strategic mai amplu.
Trump știe că Iranul este militar mai slab decât era înainte de războiul de 12 zile din vara trecută, iar Teheranul este conștient că el are puțin apetit pentru un conflict de amploare, deschis și de durată.
Această conștientizare reciprocă poate oferi un anumit grad de reasigurare, dar poate genera și percepții periculoase, fiecare parte riscând să-și supraestimeze influența sau să interpreteze greșit intențiile adversarului.
Pentru Trump, găsirea unui echilibru, oricare ar fi acesta, este esențială. El are nevoie de un rezultat pe care să-l poată prezenta drept o victorie, fără a împinge Iranul nici într-un nou ciclu de represiune, nici într-o alunecare spre haos.
Pentru liderii iranieni, pericolul ține de moment și de percepție. Modelul anterior al Iranului, bazat pe represalii întârziate și simbolice, s-ar putea să nu mai fie suficient dacă liderii consideră că viteza este esențială pentru restabilirea descurajării externe și a controlului intern într-o țară zdruncinată de amploarea recentelor tulburări.
Totuși, un răspuns rapid ar crește dramatic riscul de erori de calcul, atrăgând actori regionali într-un conflict pe care puțini și-l pot permite.
Cu ambele părți supuse unei presiuni intense și cu un spațiu de manevră foarte limitat, un joc prelungit de intimidare pare să se apropie de cel mai periculos moment al său, unul în care costul unui echilibru greșit nu va fi suportat doar de guverne, ci de milioane de iranieni obișnuiți și de întreaga regiune din jur.
Urmărește-ne pe Google News
